Picatura de ulei a Craiului

Dimineata nu prea vreau sa ma trezesc. Stau in pat si e bine. Nu prea mi-e foame asa ca ma pregatesc sa plec direct spre Bran. Tweety sta cuminte afara si ma asteapta. Ii dau jos coburii ca sa ii fie si lui mai usor, imi iau doar aparatul si plec spre Moeciu si apoi in Bran sa vizitez “castelul lui Dracula”. De la Magura este un drum direct spre Moeciu, peste dealuri. A spune ca drumul este rupt ar fi un eufemism. Este direct enduro. Nu e chiar ca si cum as merge direct pe camp, dar cu kilele lui Tweety nu imi e foarte usor. In plus, nu sunt as in condusul pe teren, asa ca uneori sunt cam crispat. Pe drum sunt mlastini, balti, sleauri drepte in diagonala, in crucis, nisip, pamant, pietris, de toate. Il las pe Tweety sa zburde si nici eu nu mai merg chiar batraneste. Ajungem in Moeciu, eu surescitat si Tweety cam incalzit. Ii aud ventilatorul cum gafaie. Lasa Tweety ca acum am dat de asfalt si te racoresti. In Moeciu nu imi place foarte tare. Sunt viloaie peste tot si un purcoi de turisti. Imi inchipui ce o fi in weekend. Mai mult imi place in Magura sau chiar in Pestera. Pana acum eu nu am gasit un loc intr-o asezare autohtona cu un peisaj care sa imi placa atat de mult ca cel pe care il vad de la casa noastra din Magura. Asta e. Am spus-o. Stiu, este o chestie subiectiva, dar eu asa simt. Ajung si la Bran, gasesc greu un loc unde sa imi las motorul, si merg spre castel. Aici se platesc 20 de lei pentru intrare si taxa foto este inclusa. Scrie pe panou. Nimeni nu s-a preocupat sa aranjeze putin punctele din care s-ar putea vedea castelul din exterior. De fiecare data cand incerc sa fac o poza am in fata fie o sarma, fie un panou publicitar, fie trebuie sa fac poza din mijlocul unui bazar de prost gust care vinde dinti falsi de vampiri, bate de baseball, jucarii de plastic si magneti de frigider. Mai este si o casa a groazei amenajata chiar langa intrarea in castel pentru ca tabloul sa fie complet. Intru in castel si aproape stau la coada ca sa parcurg traseul. Am mai fost aici si nu s-a schimbat nimic, decat poate proprietarii castelului de cateva ori. Interiorul este un amestec eterogen intre stiluri medievale si obiecte de mobilier cu iz renascentist intrucat castelul a fost reconvertit de arhitectii Casei Regale in casa de vacanta dupa ce a fost donat Reginei Maria de catre orasul Brasov. Spatiile sunt cotlonite, specifice constructiilor medievale, iar eu ma chinui sa stau in fata unei clase de 20 de copii galagiosi si in spatele unui cuplu de francezi dintre care doamna pute rau a traspiratie. Eu nu sunt sensibil si nici nu miros a trandafiri, dar femeia aia grasa este prea de tot. Imi muta nasul. La un moment dat reusesc sa depasesc si ies grabit intr-un balcon plin de copii mici. Fac stanga si ZDRANG! Dau cu capul intr-un felinar. Despre mine puteti spune multe lucruri, dar inalt nu ma puteti numi. La cei 1.73 metri ai mei, am luat felinarul fix in freza. Imediat copiii au inceput sa isi dea coate razand cat puteau de tare si transmitandu-le si celor care au pierdut faza ca “Omul ala mare a dat cu capu’ in felinar”. Ba, nu ati auzit ca nu sunt mare? Plec de acolo ca sa nu ma fac si mai de bafta. Ies din castel, il iau pe Tweety si de data asta ne indreptam spre Pestera. Planul este sa ajung la Magura, sa frig la gratar si restul de carne care mi-a ramas de ieri si sa plec spre creasta Pietrei Craiului. Incerc sa urc direct in Pestera si dupa primele doua serpentine ma opresc la coada. E blocaj? Aici???!!! In fata se lucreaza la drum, un escavator sapa un sant in marginea drumului si o basculanta sta sa fie incarcata si blocheaza si restul de drum. Ma bag in fata si stau la fel ca restul SUV-urilor de la coada. Nu pot sa ma bag pe langa basculanta pentru ca, desi as avea loc, sunt niste tevi mari si lungi depozitate fix acolo. Astept vreo 10 minute si intr-un tarziu vin si muncitorii, care stateau la o bere mai jos pe drum si iau doua conducte razand. Acum am loc la limita. Ma strecor, imi tin echilibrul cu piciorul drept alunecand pe tevi si am trecut. Iar il chinui pe Tweety si merg putin mai tare pe drumul de pamant. Incepe sa imi placa si sa ma descurc din ce in ce mai bine. In plus, ma si grabesc sa nu ma prinda noaptea pe munte inainte de a ajunge la refugiu. Ajung la Magura, ma duc sa deschid poarta, fac o poza si vad ca un roi de muste l-a napadit pe Tweety. Degeaba mai, de la el nu aveti ce sa mancati ca nu lasa nimic in urma. Si ca tot veni vorba de lasat lucruri in urma, il verific putin sa vad ca e in regula. Ma aplec sa ma uit pe burta lui si imi cade cerul in cap. Vedeti voi, Tweety ca orice model asemanator lui, are pompa de apa bagata undeva adanc in motor. Ca sa iti dai seama cand pompa da sa moara, a fost facuta o gaurica in carcasa motorului pe unde, daca e vreo problema, pica ulei sau antigel. Eu acolo am o picatura maricica de ulei. Aaahh. Si daca nu m-as fi gandit sa o schimb inainte sa plec, dar era o operatie asa scarboasa ca am spus ca mai bine nu. Am o pompa noua, dar e acasa si ca sa o schimb, ar trebui sa schimb uleiul (ceea ce stiu sa fac), sa schimb antigelul (ceea ce nu stiu sa fac, dar m-as prinde) si sa desfac capacul motorului cu tot cu o parte din ambreiaj si o conducta de ulei pusa foarte aiurea si foarte in drum (ceea ce cu siguranta nu stiu sa fac). Il sun pe Bogdan, doctorul lui Tweety, si imi spune sa merg mai departe asa si sa o supraveghez. Ah, nu sunt impacat deloc. Asa de tare ma streseaza masinariile astea care se strica cand ti-e lumea mai draga... Bai Tweety, ce naiba, nici nu am plecat bine si imi faci d-astea. Ti-e dor de casa? Deja? Poate te-au blestemat mustele.
Imi fac de mancare, imi fac bagajul, dar nu mai sunt om. Ma stresez peste masura. Imi fac planuri, socoteli si nu stiu cum sa fac. Am un presentiment idiot ca nu o sa ma tina pompa inca 9000 de kilometri. Intr-un final, decid ca mai bine ignor momentan problema pentru ca oricum nu am ce sa fac, si mai bine ma concentrez pe ce am de facut acum. In plus, ma gandesc ca mai am in viitorul apropiat doua momente in care o sa ajung de partea sudica a Carpatilor si daca chiar va fi grav, ma duc pana la Bogdan in Bucuresti. Oricum aveam cateva zile de rezerva. Mi-ar parea rau doar de programul care s-ar putea sa mi se dea peste cap daca apar si alte intarzieri. Cu toate astea, ma misc in reluare, am capul plin de ganduri si totul dureaza foarte mult. Mai bine cred ca stateam la Adriana, o pensiune din Magura unde ne place noua foarte mult si unde am tot stat cat am construit casa. Macar acolo nu mai trebuia sa ma agit cu gratare, strans, spalat, balaah.
Tarziu, la 15.30, plec spre creasta. De la casa cobor direct in jos in Prapastiile Zarnestilor. Este un drum pe care l-am facut de zeci de ori si am socat multi prieteni mai putin avizati in tehnici alpine, ducand-i pe aici. Ajung deasupra refugiului Torpedo, putin in aval. Este putin de des-cataratura, dar nimic grav. De pe firul vaii merg in amonte si intru pe traseul albastru spre Curmatura. Craiul se pare ca mi-e prieten pentru ca acum merg foarte bine. Am ritm si nu mai gafai asa rau ca in Bucegi. Poate era doar o problema de antrenament... Urmaresc poteca, urc versantul cheilor, si ajung pe o zona mai plata de padure. Nu imi place sa alerg pe munte pentru ca imi troncane toate in rucsac si, in plus, nu am de ce sa o fac. Merg totusi intins si incep sa cant. Se pare ca iar sperii pe cineva pentru ca brusc o veverita sare dintr-un copac apropiat si o ia la goana. Da ma, am inteles, decat sa ma asculti pe mine cantand mai bine te mananca vulpea sau cine te-o mai pandi pe jos... Eu tot cant, ma ajuta la ritm. Ajung la Curmatura la ora 17.00. Ma intampina saint-bernarda locala si mi-a ciuda ca am uitat cum o cheama. Nu gasesc pe nimeni in apropiere ca sa intreb. Imi fac plinul de apa pentru ca stiu ca toata creasta nu am de unde sa iau, fac doua poze si o iau in sus. Drumul ma duce in Saua Crapaturii (stiu este un nume rau ales, dar este vorba de crapatura dintre doua creste montane, nu altceva) si peste cativa colti de stanca, pentru ca, in final, sa ajung la lanturile care duc pe varful Turnu. Aici urcusul este foarte abrupt si trebuie sa ma catar pe o zona amenajata din loc in loc cu lanturi. Nu am incredere in cablurile astea, mai ales ca le-au schimbat acum cativa ani cu unele mai subtiri care iti aluneca in mana. Merg doar pe piatra. Macar acolo stiu o treaba. Vad ca gafaielile sunt de domeniul trecutului si ma simt foarte bine. Incep sa ma misc mai fluid pe stanca si am nevoie sa ma opresc din ce in ce mai rar. Nu merg repede, dar incerc sa merg constant. Intr-o ora si jumatate sunt in creasta. Aici bate vantul si am semnal la telefon. Ma pune naiba sa sun acasa si aflu de probleme cu clienti, intrebari de la munca si ca Ioana este suparata pe mine ca am promis ca o sun si am uitat. Incerc sa le rezolv pe toate cat mai bine, dar mojo-ul meu iar s-a stricat. Iar am in cap numai picatura de ulei si imaginez scenarii pentru a o rezolva. Sectiunea de creasta dintre Turn si Varful Ascutit am mai facut-o de mai multe ori, dar oricum merg cu grija pentru ca de multe ori, mai ales partea vestica, este foarte abrupta si nu mi-ar conveni sa imi scape tocmai acum priza, obosit si ingandurat cum sunt. Inca o ora si jumatate si am ajuns la refugiu. Este un model tipic de refugiu semisferic, din piese hexagonale din plastic, imbinate mecanic. In usa lui ma asteapta alti patru oameni. Ion este calugar la o manastire din apropiere si a venit sus in munte pentru ca aici ii place sa mediteze, Marius este si el un drumet solitar fara un plan foarte clar pentru ce va face in urmatoarele zile, iar cel mai mult am vorbit cu Ciprian si Mirela, un cuplu din Bucuresti cu multe povesti de spus despre calatorii, scufundari, vanatoare si fotografie. In timp ce vorbeam, a aparut o capra neagra, care, dupa ce a dat vreo doua ture, a inceput tacticoasa sa infulece iarba foarte aproape de noi. Chiar ma intrebam cine vine sa tunda iarba acolo in varful muntelui... Profit de preocuparea alimentara a caprei si merg cat de aproape pot ca sa ii fac cateva poze. Dupa ce reusesc sa o sperii ma intorc la ceilalti. As sta la vorba mult timp, dar sunt foarte obosit si maine planuiesc sa ma scol foarte devreme. Mancam impreuna, le dau friptura pe o conserva de pate de fazan, Ciprian imi da o dusca de coniac si ma bag in refugiu. In momentul in care am pus rucsacul jos, m-a apucat un frig groaznic. Nu ma pot abtine sa nu tremur, respir repede si de abia astept sa ma bag in sac. Nu credeam ca sunt asa obosit. Cu o ultima fortare ma dezbrac pentru a-mi pune pe mine hainele de somn si spre ororarea generala (cred) ma descalt. Adorm instantaneu, dar toata noaptea ma foiesc. Inca nu m-am obisnuit cu suprafata tare, este frig, sunt 4 grade afara si vreo 9 inauntru si sacul de dormit subtire nu face fata decat la limita confortului.
A doua zi ma trezesc la 5.00. (I-am prevenit de cu seara pe colegii mei de refugiu si nu au avut nimic impotriva.) Mananc cu greu ceva si imi strang lucrurile cat de in liniste pot, dar oricum am senzatia ca m-au injurat toti. Poate nu Ion, dar restul cred ca da. Afara este frig, bate vantul si soarele abia rasare. O iau din loc imbracat cu tot cu polar si Gore-tex si merg spre varful La Om (sau cum ii spune mai nou Piscul Baciului). Este o liniste asurzitoare. Remarc fiecare zgomot, fiecare vietate din iarba, lucruri care in galagia unei conversatii cu un alt coleg de drum s-ar pierde. Pe drum ma intalnesc cu foarte multe capre negre si sunt intrigat de sunetul pe care il scot ca sa se avertizeze una pe alta. Inital il confund cu tipatul unui uliu, dar imi dau seama ca, de fapt, caprele sunt responsabile pentru acel zgomot un pic mai gutural.
Trec de varful La Om si ajung in dreptul hornului Poienii Inchise. Si locul asta il stiu, asa ca imi dau jos rucsacul sa il reorganizez. Urmeaza un horn destul de ingust si rucsacul meu trebuie sa fie mai aerodinamic. Nu pot sa am izoprenul in spate si aparatul foto la brau. Cobor cu mare grija hornul, mai ales ca este putin surplombat pe alocuri. Gasesc un piton si imi doresc sa fi avut o coarda cu mine. Cine sa o mai care si pe aia? Cobor cu grija, cat mai calculat si, in final, reusesc sa ajung jos. Poiana Inchisa este locul meu preferat din Piatra Craiului. Este o poiana suspendata in stanca, exact ca un balcon, cu un singur loc de cort si cu un izvor cativa metri mai departe. Din pacate, este orientata catre vest, asa ca soarele ajunge aici foarte tarziu. Gasesc totusi un petic insorit in marginea poienii si stau sa mananc ceva. La 10.30 incep sa cobor spre Marele Grohotis si ma intalnesc cu Puiu de la Salvamont care ma ia la intrebari: De unde vin, unde ma duc, daca sunt singur... Ii raspund linistit pentru ca stiu de ce ma intreaba. Am un mare respect pentru acesti oameni care stau jos, vegheaza si asteapta sa sara in ajutorul oricarui turist aiurit care face vreo greseala sus pe munte si stiu ca tot ce ma intreaba acum Nea Puiu este pentru binele meu. Am intotdeauna numarul lor in telefon si cand pot sa ii ajut cu ceva nu ezit sa o fac. Nu prea ii place ca sunt singur, dar se mira ca am ajuns la ora asta aici plecand din Virful Ascutit si ii mai trece. Merg mai departe si ajung la Marele Grohotis. Asa cum ii spune si numele, este mare si e plin cu pietricele mai mici sau mai mari. Pe aici imi place sa schiez in bocanci. Fac cativa pasi mai mari si dizloc in jurul meu o zona de pietre cam de un metru patrat care alunca la vale iar eu nu trebuie decat sa imi tin echilibrul si sa ma mentin la suprafata ridicand pe rand picioarele. In doua minute sunt jos. Merg apoi spre sud, pe sub creasta pana ajung la Cerdacul Stanciului – o arcada imensa de piatra sculptata de vant si apa. Exact in arcada sunt niste bolovani pe care ma catar ajutat de o scara stramba si instabila montata acolo de ceva vreme. Fac doua poze si cobor. Cand ajung jos ma asteapta doi catei simpatici – Puricosu si Latosu – care, bucurosi sa ma vada, ma acompaniaza pe poteca. Probabil ca spera la ceva in schimb, dar nu am ce sa le dau. Pe masura ce inaintez devine din ce in ce mai cald si apar din ce in ce mai multe muste. Ma uit in spate si vad ca am un roi de muste exact deasupra mea. Si cateii au la fel. Fiecare cu roiul lui. Nu am ce sa fac si merg mai departe. Imi iau la revedere de la prietenii mei canini cand urc o zona cu lanturi incercand sa ajung din nou in creasta prin Saua Funduri. Cred ca de ciuda au vorbit cu mustele sa vina toate la mine pentru ca deja ma simt amenintat de norul negru din spatele meu. E penibil. Stiu la ce trag mustele, dar, totusi, sa nu exageram. Ajung in creasta, mor de cald si incep sa cobor pe partea cealalta, spre stana La Table. Se pare ca pe aici nu merge prea multa lume pentru ca desi semnele au fost schimbate, poteca nu se mai vede aproape deloc. Merg  pe un tapsan su smocuri de iarba, ramat pe alocuri de mistreti si incerc sa vad unde este urmatorul semn. Alunec de pe o bucata de pamant si simt cum calc groaznic de stramb. Ma las sa cad in iarba ca sa nu fortez piciorul si chiar ma rostogolesc putin ca sa am impactul mai moale. Cred ca sunt cam obosit. Stau putin intins, vad ca nu am patit nimic, ma ridic si merg mai departe.






































Intru in padure si mustele dispar brusc, dar incep sa aud niste caini cum latra. Stiu ca aici sunt stane si stiu ca au caini asa ca imi aleg un ciomag pe care il disimulez in bat de mers. Ajung mai aproape de stana si, din ce vad, este liniste. Vad oile, dar nu ma latra nimeni. Incep sa cred ca a trimis ciobanul cainii in alta parte cand, de pe deal, intr-un vacarm de latraturi, se reped la mine vreo 10 ciobanesti furiosi. Cainii astia nu au nimic in comun cu Puricosu si Latosu care probabil erau folositi la manat oi. Cainii astia care alearga acum spre mine sunt ciobanesti mioritici cat mine de grei, care se bat cu ursu in mod frecvent si nu imi pare deloc ca vor doar sa latre. Chiar ma simt serios amenintat. Caut cu privirea un pom, dar cainii sunt pusi exact intre mine si singurul copac decent din zona care oricum este la vreo sase metri de mine. Apuc ciomagul invers, in pozitie de atac si ma gandesc sa fac o diversiune. Ma retrag departandu-ma de copac stiind ca intotdeauna cainii ataca din spate si ca nu trebuie sa ma las inconjurat. Cand simt ca au ajuns doi caini in spatele meu ma intorc brusc, baleiez cu bata prin fata lor, apoi imi continui miscarea de rotatie facand un pas in spate spre copac, baleiez din nou, cainii se retrag,  inca o intoarcere si am reusit. Sunt cu spatele la copac. Nu imi vine sa cred ca a mers. Ha, na ca acum va vad pe toti. Ce mai faceti? Brusc toti cainii se potolesc si se opresc din latrat. Cred ca si-au atins scopul si m-au tintuit ca sa nu le pot fura vreo oaie. Si eu mi-am atins scopul si nu am fost mancat, asa ca toata lumea este fericita. Astept cateva minute pana vine ciobanul si isi trimite cainii la plimbare. Bineinteles, imi cere tigari. Asta e moda. Isi lasa cainii sa atace turistii si apoi ii salveaza pentru tigari. Nasol bade, nu fumez. Te-ai agitat degeaba.
Inca o ora de mers si ajung inapoi la Magura. Tweety ma asteapta in curte cu tot cu amintirea picaturii de ulei. Mananc o omleta, fac un dus fierbinte, imi spal niste haine si incerc sa imi planuiesc cat de cat zilele viitoare. Urmeaza o alta piatra de incercare – Fagarasul cu ale lui varfuri Moldoveanu si Negoiu.
Incep sa ma simt singur. Cred ca am avut prea mult timp de gandire cat am mers in Crai.

15 comentarii:

pomo spunea...

Muștele trag la miere.

Anonim spunea...

Multumesc pentru excursie... eu nu mai pot merge pe munte... Mi-ar placea sa povestesti mai mult ce vezi prin jur, cum mai sunt oamenii, locurile; pozele sunt foarte graitoare totusi... De abia iti astept povestile in fiecare seara... Sa fii sanatos!

Anonim spunea...

E foarte fain ce si cum povestesti tu. Abia astept urmatoarele aventuri. Presimt ca o sa-mi placa tura ta. Drum bun.

Alexa spunea...

Grozava idee! Iar pozele sunt minunate! Sunt atatea locuri frumoase de vazut in Romania, si multi dintre noi nici nu le observam. Eu sunt plecata de 10 ani din tara ( nu din vointa proprie, parintii m-au luat pe sus :)), dar imi este dor in fiecare zi de tara noastra, asa cum e ea, cu bune si rele. Asa ca iti multumesc pentru acest blog, si pentru pozele superbe.

Anonim spunea...

Felicitari pentru idée si sper sa reusesti sa faci cat mai multe poze prin care sa ne mandrim cu tara noastra.
Iti doresc asfalt uscat si un drum cat mai plin cu imagini de poveste.

krisbujac spunea...

Fotografia cu silueta de capra la apus probabil e superba..felicitari !

Anonim spunea...

Superbe pozele!

bodo judita spunea...

imaginile postate te indeamna la drum. sa aveti sanatate sa continuati si aratati-ne pe unde mai ajungeti. http://www.youtube.com/watch?v=yz16DAJFJXs

Bunicii. spunea...

Am citit cu sufletul la gura toate etapele de pana in prezent,emotionandu-ne si de intalnirile tale cu ursul,cu haita de caini(am patit-o si eu si mama ta ceva similar)de Poiana ascunsa ...in sfarsit asteptam in continuare cu nerabdare foiletonul tau special.Cat despre "singuratate"
bunica spune ca este "singuratatea alergatorului de cursa
lunga"iar tu ai alaturi o multime de"tuteri"pe margini care sunt alaturi de tine.

Nasha spunea...

Cel mai tare mi-a placut acest post despre Piatra Craiului, ai reusit sa ma faci sa ma imaginez acolo, sa simt frigul si razele soarelui...regret ca n-am ajuns acum 2 ani in Poiana Inchisa toti 4 asa cum ne propusesem dar nu e timpul pierdut... Te urmarim zilnic si eu si Ninu si astept postul despre Fagaras, neaparat sa fotografiezi lacul Podu Giurgiului, este imediat cum urci in creasta de la Podragu, in drumul spre Balea...este inghetat tot timpul anului si este de un verde-albastru ametitor.

Razvan spunea...

nici nu pot sa exprim prea bine cat de mult imi place sa citesc povestirile tale. Drum bun si abia astept urmatoare relatare.

Anonim spunea...

Mi-era tare dor de Marele Grohotis, de Poiana Ascuna, de capre negre, hornuri ... de anii de studentie.
Mi-a facut mare placere sa fiu din nou in Piatra, macar asa, cu povestea si pozele.
Abia astept Fagarasul !
Gina

mama spunea...

Sper sa reusesti sa nu te lasi consumat de griji si sacaieli marunte... dar mai ales sa nu ai parte de probleme serioase... astfel incat sa reusesti sa "vezi" si sa te bucuri cu adevarat de lucrurile si oamenii intalniti in cale! Succes si sanatate! (Lenesule, cred ca am cautat deja de 10 ori continuarea povestii!)

Anonim spunea...

Faci un lucru minunat! felicitari!

Vasile Giurgiu spunea...

MOIECIU, nu Moeciu.

Trimiteți un comentariu