Doua roti

Ma trezesc singur si ma uit la iarba. Este frumos aici si este soare. Sunt in Harghita, intr-o curte verde, inconjurata de copaci, langa o cabana de lemn. Mai motai un pic, aud oameni cum trec pe langa mine, dar vorbesc in ungureste si nu inteleg nimic. Nu stiu ce face ala de nu mai vine. Deja este ora 10.00 si nu a aparut. L-am vazut ca s-a trezit la 7.00 si s-a foit o vreme prin camera, dar acum nu stiu de ce nu mai vine. Probabil scrie. Vreau sa imi dea jos prelata din cap.
Cand in sfarsit iese din cabana, este putin suparat ca au incercat astia de la Cabana Cetate sa ii umfle nota de plata de la masa de ieri si imi spune ca au fost cam uraciosi cu el tot timpul. Ma scoate si pe mine la lumina, imi umple coburii, imi unge lantul si ma porneste. La inceput merg bine, dar apoi ma inec si ma opresc. Nu stiu ce am, si alaltaieri am facut la fel. Sper ca nu m-am imbolnavit. A doua oara pornesc fara probleme. Andrei era putin bolnav ieri, spunea ca a racit, dar azi vad ca e bine. Mergem pe serpentine, inapoi spre Targu Secuiesc si de aici o luam spre Ojdula, pe un drum ce se anunta de la inceput ca este in lucru. Andrei imi spune ca receptionerul i-a zis ca tocmai au facut drumul si ca ar fi bun, chiar daca pe semn scrie ca se lucreaza. In principiu asa si e, dar sunt si portiuni mai lungi de macadam si de hartoape. Mie imi plac gropile astea racordate si vad ca si Andrei se simte bine. De la un punct nu mai dam de zone de pamant ci mergem pe asfalt nou, proaspat, pe niste serpentine foarte frumoase, iar drumul este lung si destul de liber. Probabil zonele de macadam ii sperie pe cei mai multi de nu merg pe aici, desi este cel mai scurt traseu dintre Targu Secuiesc si Focsani. Astazi ne intelegem bine. Si eu ma simt bine si vad ca si disperatul asta agitat din spatele meu este calm si se bucura de priveliste. Cand am plecat de la pensiune era soare, acum vad ca s-au adunat ceva nori pe cer, insa nu dau semne ca vor sa ne ude. Pe drum, vedem o faza foarte haioasa, un grup de sase muncitori care ar rebui sa lucreze la drum au lasat escavatorul langa groapa, unul sta si citeste ziarul, iar ceilalti dorm ca popicele, la orizontala la umbra utilajului, pe iarba. Andrei ma opreste repede ca sa faca o poza, dar cel cu ziarul probabil statea de sase si ii trezeste pe ceilalti inainte sa apuce sa scoata aparatul. Mor de ras si il aud si pe el cum rade in casca. Mergem mai departe, iesim de pe drumul cu doua benzi si intram intr-o sosea mai mare, cu o banda si jumatate pe sens, pentru ca sa ajungem in sfarsit in Marasesti, la Mausoleul Eroilor. Aici este un monument mare, octogonal in plan, in care sunt inmormantati soldatii morti in Primul Razboi Mondial, in batalia de la Marasesti cu trupele germane. Foarte putini opresc aici si cei mai multi se catara pe tunuri sau fac poze cu obuzele insirate pe margini. Constructia este in renovare, este plina de schele la exterior, iar la interior, la primul nivel sunt cripte, iar la al doilea, in zona centrala, rotunda, ar trebui sa fie o sala comemorativa, dar acum se lucreaza si este inchisa. Andrei se intoarce la mine, ma ia din parcare si plecam spre Buzau, prin Focsani. Dupa atata drum batut pe plaiuri si hartoape romanesti, vad ca mai stiu si eu cum este sa trec de 100 la ora, asa ca ma avant inainte pe drumul bun. Pe la 140 vad ca deja lucrurile se complica si coburii ma tin inapoi, asa ca ma mai linistesc. Nu mi se pare amuzant cand merg repede, mai mult imi place cand ma inclin pe serpentine sau topai prin gropile unui drum forestier.
Ajungem la Buzau, facem dreapta spre Berca si apoi mergem spre vulcanii noroiosi pe drumuri din ce in ce mai mici. Dupa ce trecem de Berca drumul devine foarte frumos, ingust, plin de serpentine si de suisuri si coborasuri. Inainte de plecare Andrei a aflat ca, pe langa locul cunoscut cu vulcani bolborositori, mai este unul, mai putin vizitat, la doar vreo doi kilometri distanta, unde se poate pune si cortul. Vad ca Andrei ma mana pe acolo, din drumul ce duce la Paclele Mari, face dreapta si urmareste un semn spre “Muddy Land”. Ajungem la un fel de camping cu parcare, grupuri sanitare si un mic bar cu terasa amenajat intr-un hambar vechi. Pe dealul de deasupra scrie mare “Vulcanii Noroiosi”, iar barul se numeste “La hangar”. Eu nu inteleg legatura. La tearsa, Andrei vorbeste cu fata din spatele tejghelei si afla ca sunt intr-adevar doua zone cu vulcani, una este cea la care duce drumul asfaltat si alta este mai sus de camping si se ajunge pe o alee pietruita. Noi astazi avem in plan si Focurile Vii si drumul dintre Scortoasa si Chiliile. Fata de la hangar ne spune ca drumul ala nu mai este folosit, ca este prost, iar cu Focurile Vii este distractie ca sunt departe, dupa satul Lopatari si ca nu este marcat locul aproape deloc. Acum este abia ora 15.00 asa ca stabilim sa mergem la Focurile Vii si sa ne intoarcem sa campam aici unde este frumos. Ajungem repede in Scortoasa si de aici incepe distractia. Drumul este superb, merge prin niste vai micute si erodate de apa, este destul de bun, dar cam atat cat ma pot astepta de la un drum de tara. Depasim doua masini de teren preparate, care au venit tocmai din Franta ca sa vada ce avem noi aici si ma simt in elementul meu. Andrei sta in picioare si ma ajuta sa nu imi fortez prea tare suspensiile pe gropi. A mai slabit, am vazut eu, era mai gras la inceput, si acum il simt mult mai usor. Trecem prin multe sate uitate de lume, cu case paraginite si oameni murdari, dar atunci cand aparem, toti zambesc si se uita la noi. Copiii ne fac cu mana, Andrei le raspunde la salut, dar eu stiu ca de fapt pe mine ma plac, nu pe barbosul ala urat din spate. Mergem mai departe pana in Chiliile si facem cum ne spune I-oana, continuam sa urcam in sus, pe deal, ca sa ajungem in Lopatari. Andrei urmareste drumul care pare mai bun, dar la un moment dat vede ca a gresit, ca drumul merge intr-o alta directie decat ar trebui si se intoarce. I-oana tace malc. Noi acum suntem pe un ditamai drumul, avem case in jurul nostru si ea crede ca suntem in camp. E proasta. Gasim pana la urma drumul bun, cel care era cel mai rupt dintre toate drumurile din jur, iar intru in sleauri si peste bolovani, dar este uscat si m-am invatat. Vad ca masinile frantuzesti ne-au luat-o inainte asa ca stam in spatele lor pana ajungem toti in varful dealului. Ce frumos se vede de aici... Andrei imi face niste poze, iar mi se urca in carca si pornim in jos. Coboram dealul, ajungem la drumul de asfalt, il urmam pana in Lopatari si incepem sa intrebam. Da, se pare ca informatiile noastre erau aiurea si nu Lopatari este locul in care trebuie sa fim ci satul Terca, pana unde mai avem ceva de mers, asa vreo 15 kilometri pe drum de tara. Ah, sper sa nu fie kilometEri ca ma ia dracu’ pana acolo. Pornim, la inceput drumul este bun, dar incet devine din ce in ce mai rau. Totusi, privelistea este foarte frumoasa. Pe aici muntele a fost erodat de apa intr-un mod foarte spectaculos si imi aduce aminte de Rapa Rosie sau de Groapa Ruginoasa. In localitatea Malul Rosu valea devine chiar ca un canion larg si se vad straturile rosiatice, stancoase, taiate in versanti. Intr-un tarziu, ajungem in Terca, dupa ce am mers pe asfalt, nisip, pietris, grohotis, namol si balti. Mi-a placut foarte tare. Drumul nu este atat de rau, si ar putea fi facut cu orice masina cu o oarece garda la sol, dar cu siguranta nu este confortabil. Andrei tot intreaba unde sunt focurile vii si raspunsurile devin din ce in ce mai evazive pana cand un mos ii pune capac: “Buna ziua, unde sunt focurile vii?”, “Acolo” si arata trei dealuri cu o miscare circulara. “Da, bine, dar unde, cum ajung la ele?”, “Pai mergi inainte pe drum si la un moment dat o sa faci dreapta peste pod si o sa dai de o faneata si apoi vezi poteca si mergi pe ea si ajungi. Gasesti tu!” Andrei se enerveaza si eu rad de el. Sper doar sa nu ii vina ideea sa ma bage pe cine stie ce drum rau. Vad ca nu o face, ma trece un pod din tevi mari de beton si ma opreste intr-o margine de ulita. Ma incuie si ma lasa acolo. Stau, astept si apare abia dupa o ora si jumatate, transpirat leoarca, terminat si gafaind. Este zob. Imi spune ca a mers pe drum in sus, a mai intrebat, s-a intors, cica peste tot sunt  numai “fanete” sau capite, cum le stim noi, iar poteci sunt zeci. La fiecare cativa metri se mai face cate o poteca. Toate dealurile astea sunt numai poteci. A transpirat ca naiba, tontul a plecat si cu haina de motor pe el crezand ca este aproape, si, intr-un final, se gandea sa se intoarca, dar a auzit un om ce cobora pe o poteca vecina. L-a strigat, s-a grabit sa il ajunga din urma si l-a intrebat din nou cum ajunge la focuri. Explicatiile erau la fel de aiurea, asa ca i-a spus ca ii da 5 lei daca il duce acolo. Omul, ce avea un cal cu el, s-a invoit, a incalecat si i-a aratat unde sa urce. Se pare ca bine a facut ca l-a luat cu el, pentru ca poteca se mai ramifica de cateva ori si nu ar fi gasit de unul singur. Focurile sunt intr-adevar foarte interesante. La inceput, ai impresia ca cineva a facut o gluma, ca a aruncat benzina pe jos si i-a dat foc, dar, destul de repede, devine evident ca flacarile alea ard continuu. Locul este aproape de varful dealului si arata ca o mica poenita arida, in flacari. Poate un loc de genul asta este cel unde omul cavernelor a descoperit pentru prima oara focul pe care avea sa invete sa il stapaneasca. Apoi, dupa ce a facut mai multe poze, s-a intors la mine, cu haina uda leoarca si transpirat. Ma porneste si plecam inapoi spre Vulcanii Noroiosi, de data asta incercand sa mergem mai mult pe drumuri de asfalt. I-oana ne spune ca avem de mers 65 de kilometri si eu sper ca nu e atat de mult. Il simt si pe asta obosit in spatele meu si stiu ca ar vrea sa puna cortul pe lumina, ca maine sa se trezeasca la doi pasi de vulcani. Oricum, nu vroia el aventura, na, uite ia de aici. Trecem de zona de drum de tara, ajungem pe asfalt si ne intindem la drum. Acum ca este obosit, vad ca este si destul de relaxat si putem sa mergem foarte tare pe drumurile inguste. Hmm, imi place. Oprim la un magazin, isi ia ceva de mancare pentru diseara si la ora 21.00 ajungem la Hangar. Vad ca avem si companie, o familie de belgieni si una de francezi au venit si ei sa campeze aici, dar ei au masini mari cu corturi ce se desfac deasupra, pe portbagaj. Foarte haios sistemul. Andrei gaseste un loc mai retras si monteaza cortul exact langa mine. Se instaleaza, scrie putin, mananca si se baga in cort. Dupa o vreme, probabil nu isi mai suporta propriul miros ca se duce sa faca un dus fierbinte si vine inapoi mirosind a flori. Asa e mai bine. Adorm bucuros ca il aud cum sforaie alaturi.

















La ora 7.00 iese si Andrei din cort, dupa ce i-a sunat ceasul de mai multe ori si l-a oprit. Se foieste putin, isi ia aparatul si pleaca spre vulcanii de mai sus. Il vad cum se plimba printre varfuri si face poze. Sunt mai multe guri cu namol ce bolbororseste, cam zece, si din cateva se revarsa rauri lungi de noroi negru. Este foarte interesant, parca ar fi lava, dar pe negativ. In cratere este noroi mai vascos sau mai lichid, in functie de fiecare loc si arata de parca fierbe, desi este rece. Te face sa te gandesti la cum arata canalele prin munte si de unde vine noroiul asta. Andrei se intoarce, impacheteaza toate lucrurile si mergem la celalt loc cu vulcani, cel cunoscut de toti. Inainte de asta vorbim cu vecinii nostri din camping, o familie de belgieni, un cuplu cu patru copii ce fac turul lumii intr-un Defender cu remorca. Sunt foarte tari. Nu au harta buna, nu au GPS, dar se descurca ei cumva. Sunt abia la inceput, Defender-ul lor este inca tanar, nu a trecut prin multe, dar as vrea sa vorbesc cu el cand se intoarce din aventura. Mergem la vulcani, aici platim intrare patru lei si sunt doar vreo trei guri mai mici, ce bolborosesc din cand in cand. Era mai frumos dincolo, dar aici este o pensiune cu restaurant, exact peste drum. Andrei face poze, se intoarce la mine si plecam. Gata, am terminat si zona asta, acum urmeaza Dobrogea. Ne apropiem de final si ma bucur intr-un fel pentru ca mi-e putin dor de garajul meu. Putin doar.
Oprim in Buzau sa manance niste carnati intr-o benzinarie, imi da si mie de baut si imi unge lantul, iar apoi ne intindem la drum. Ne mai oprim de cateva ori ca sa faca pipi, ca doar a baut un litru de ceai la masa si ajungem destul de repede in Braila. I-oana ne duce spre bac, intram pe centura plina de praf si de camioane, gasim si intrarea si iata-ma instalat confortabil intr-un colt al platformei de metal. Trec Dunarea, incerc sa trec cu partea dreapta a rotii in Dobrogea, ca sa fie cu noroc si mergem spre muntii Macin, niste munti micuti, dar foarte vechi. Andrei ma duce spre Greci, localitatea cea mai apropiata de munti si apoi ma baga pe un drum forestier ce merge paralel cu creasta. Este foarte cald. De ceva timp mergem doar prin campii intinse si fierbinti, iar muntii astia scunzi sunt singura denivelare pe care am vazut-o dupa ca am plecat din Buzau. Cred ca Andrei nu are chef sa urce in creasta pe caldura asta si incearca sa mergem impreuna pana sus. Drumul pe aici este de pamant, destul de rau, dar este superb. Imi aminteste de Grecia. Ne tot oprim sa facem poze si incercam sa intram cat mai mult in munte. Incepem sa urcam un deal, intram in padure, drumul devine mult mai rau, cu sleauri mari, ajungem greu sus, dar vedem coborarea abrupta, tot prin padure. Andrei spera sa ajungem intr-o zona mai golasa de unde sa avem o priveliste. Scoate mobilul, intra pe Google Maps si se pare ca drumul asta nu iese deloc in gol alpin ci merge doar prin padure. Nu are sens sa ne mai chinuim. Ne intoarcem, mai mergem paralel cu creasta de granit, ca sa o admiram. Pe jos este nisip si simt cu fosneste sub rotile mele, cum derapez putin pe el, dar Andrei ma ajuta, ma stabilizeaza si mergem lin. Cotim spre sud, reperam soseaua si o taiem peste camp, de-a dreptul, pana intram in asfalt. Ah, ce mi-a placut asta. Nu avea sens sa mai cautam alte drumuri, daca puteam sa mergem direct si suprafata de pe jos era tare si inierbata.














De aici urmarim soseaua pana in Tulcea si apoi pana la Murighiol unde eu o sa ma relaxez vreo doua sau trei zile si Andrei o sa alerge de unul singur cu barca prin Delta. Ioana a rezervat niste camere la o pensiune si va veni insotita de Ninu, Diana si de Raluca.
Ma uit la Andrei, in timp ce despacheteaza si il vad asa murdar, obosit, dar bucuros de locul nou unde a ajuns si ma gandesc ca a inceput sa semene cu mine. Mai bine il desena fata aia de pe Rarau cu cioc galben, putin incruntat si cu parbriz. Macar asa ar fi aratat mai frumos. “Auzi ba, uratule, sa nu uiti sa imi schimbi uleiul, da? Nu te uit eu ca mi-ai dat un bobarnac in ochi atunci cand mi-a dat uleiul pe la gaurica. De parca era vina mea si asa as fi vrut eu sa ma stric. Acum ma duc sa ma culc!” O sa ma straduiesc sa il aduc intreg acasa pe amaratul asta barbos. Mi-a devenit si mie drag, ce sa-i faci?

3 comentarii:

papu spunea...

Eu zic ca, daca tot ai inceput, continua tu! Asa doarme si Andrei mai mult, si de altfel nici nu scri rau, ce mai tura vura! Asteptam in continuare! Ai grija sa nu sara uleiul pe litere!

Mitza spunea...

Haha... Bravo Tweety! Scrii bine. Cind apuci? Ce soft folosesti? :)

Anonim spunea...

scrie foarte bine Tweety iar pozele sunt superbe, e mai talentat decat Andrei :-)

Trimiteți un comentariu