Vremea rea si trista

Ma trezesc chiaun, la ora 8.00. Dupa experieta bahica de aseara ma asteptam sa ma simt mai rau, dar nici bine nu imi e. Am dormit cam prea putin. Stau in carpe si butonez pana pe la ora 15.00, care m-am gandit eu ca ar fi ora limita la care sa plec de la Mircea si sa pot sa mai fac ce mi-am propus pentru ziua de astazi. Termin intr-un final si incep sa imi strang lucrurile. Afara ese enervant de frumos. Ha, tocmai acum cand trebuie sa stau juma’ de zi in casa!
De ceva timp imi sta pe cap si as vrea sa rezolv placuta cricului lateral care mai loveste din cand in cand, in teren, cand am coburii montati. Il pun pe Tweety pe cricul mare, vine si Mircea sa ma ajute, demontez repede placuta, mergem la el in garaj, o bagam in menghina si bag flexul in ea. Din nou. O montez la loc cu alte suruburi mai tapene si am terminat in timp record. Credeam ca va dura mai mult. Ma imbrac si planuiesc sa merg spre Castelul Corvinestilor din Hunedoara. Mircea imi spune ca vrea sa ma insoteasca, acesta fiind ultimul obiectiv unde mi-a promis ca va fi langa mine si vrea sa se tina de cuvant pana la capat. Nu ca ar fi fost nevoie, m-a ajutat si asa prea mult pana acum. Plecam si inainte sa se suie pe motor vad ca si l-a spalat si isi lipeste cu grija abtibildul de ghid. Na ma, ce sa mai spun... Plec si vad in oglinda retrovizoare cum tatal lui Mircea imi face semn de “la revedere”.



Mergem spre Hunedoara si destul de repede vad ca imi face semne disperate sa imi aprind farul. Pai, nu am aceasta optiune... al meu se aprinde automat. Automat sau nu, acum este stins. Nasol. Faza mare merge, dar cea normala este pa. Opresc sa bag benzina si cand pornesc vad ca nici faza mare nu se mai aprinde. Bah, iar probleme. Am un bec de rezerva, dar ma tot intreb daca nu cumva mi-l arde cineva. Si acel cineva, cine e? Nu imi doream asta, mai ales ca e duminica si nu e nimic deschis si mai ales ca este 3 si de ziua mea nu asta vroiam sa primesc. Ajungem la Hunedoara, la castel si imi cer scuze lui Mircea, dar as vrea sa imi schimb becul. Ma ajuta si in zece minute am lumina si momentan se pare ca nu o mai arde nimeni. Bun, acum nu trebuie sa uit sa imi mai iau un bec cu prima ocazie. Inteleg acum la ce sunt bune proiectoarele alea laterale, dar nu am mai avut bani si de ele.
Intram in castel si, in ciuda schelei de pe fatada si a diverselor lucrari de restaurare, mi se pare foarte intersant. Este un monument de arhitectura gotica, foarte bine intretinut, cu foarte multe elemente construite in perioade diferite si are o poveste in fiecare colt. Fiecare firida, fiecare nisa pare ca are ceva de povestit. Aici se platesc zece lei de persoana si cinci lei taxa foto. Din nou. Ce este ciudat la castel este ca autoritatile locale il folosesc pentru orice functiune scoate bani. In interior este o expozitie de pasari impaiate, am gasit o taraba unde se vindeau cutite si palosuri, in curtea interioara este instalata o scena si intr-una din salile de sus se organizeaza o prezentare cu circuit inchis. Si mai tare, Mircea imi povesteste ca din cand in cand se ocupa sa puna muzica la nunti si, la un moment dat, a fost chemat aici, la castel, ca sa puna muzica la o nunta de chinezi. La inceput cred ca glumeste, dar ma asigura ca nu e asa, si imi arata si sala unde s-a desfasurat nunta. Parcurgem tot traseul, urcam si in turnurile in care avem acces si iesim afara sa mancam cate un mic in fata castelului. In prima zi, baietii mi-au povestit de o specialitate locala de carnati  - virsli. Acum Mircea ia patru carnati in plus fata de mici si ii impartim ca sa retin si acest aspect specific al zonei. Ne despartim intr-un final, cu un salut calduros si o promisiune se ne revedem.













Plec mai departe sa vad satul Alun, sat pe care l-am ratat zilele trecute. Nu stiu la ce sa ma astept, stiu doar ca este un sat parasit aproape in totalitate, dar care are ceva special. Merg pana la Ghelari pe un drum asfaltat, mai merg putin mai departe, spre Bunila si, la un moment dat, asfaltul se termina si incepe drumul de pietris. Este lat, este destul de plat, nu are gropi, dar este de pietris. De pietris, si mai ales de cel afanat, ma tem eu cel mai tare dintre toate suprafetele. Nu stiu de ce, poate pentru ca este foarte inselator, dar in pietris ma descurc cel mai greu. Incep sa merg cu grija si vad ca este bine tasat si rulez foarte bine si usor. Tweety topaie fericit peste damburi si eu ma mai relaxez. Merg mult, pana ma plictisesc si din cand in cand mai opresc sa intreb cate un om pentru ca I-oana a clacat. Dupa capul ei, locul unde vreau eu sa ajung este izolat, si eu, chiar acum, sunt izolat. Ma uit la drumul lat, imi amintesc de drumul pe care vroia sa ma bage spre Sona, prin rau si ii dau un bobarnac. Apoi o resetez, macar sa taca din gura sa nu mai recalculeze atata. Merg o vreme pe coama dealului, asa cum mi-a spus Marius si apoi cobor intr-o vale ca, in final, sa ajung la un alt drum, lat si facut tot din piatra. Marius spune ca este drumul roman si asa si arata. Fascinant este altceva. Piatra de pe jos este marmura. Este alba si sclipeste puternic in soarele dupa-amiezii. Nu imi vine sa cred cat de frumos poate sa fie. Fac niste poze si continui sa urc, trec pe langa o cariera de marmura si, la final, ajung in sat. Povestea satului este pe cat de simpla si comuna pe atat de emotionanta. Odata un sat cu aproape 500 de oameni foarte harnici si gospodari, multi destul de instariti, au fost supusi procesului de colectivizare de catre regimul comunist si, fiind destul de izolati, si-au pierdut interesul de a sta in vatra satului si de a continua sa munceasca pamantul pentru binele statului maret, asa ca majoritatea a plecat spre combinatele deschise in zona. Astfel, dintr-un sat mare, incet a disparut toata populatia, pe rand au plecat si acum au ramas doar opt batrani. Acelasi lucru s-a intamplat in multe locuri si nu ar fi nimic mai special aici, daca satul nu ar fi construit integral din lemn si marmura. Peste tot pe unde s-a folosit piatra, este marmura. Sunt bolovani imensi pe marginea drumului care parca asteapta un sculptor sa isi puna dalta pe ei. Toate casele au fundatiile de marmura si printre copaci se vede biserica alba si pustie. Este foarte ciudat aici. Intru cu Tweety, facand zgomot si cu rock-ul in urechi, iar cand opresc si imi scot casca, am senzatia ca mi-a cazut ceva in cap. Este o liniste ireala. Sunt intre case mari, de oameni gospodari, frumoase, cu etaj, incuiate si tacute. Nimic nu se misca. Geamurile putin prafuite inca au perdele atent aranjate si totul arata de parca lumea a disparut brusc. Vegetatia este singura care imi spune ca prin iarba de un metru din curti nu a mai mers nimeni de foarte mult timp. Drumurile nu sunt batute, gardurile sunt intepenite si nu aud decat pasii mei si vantul prin frunze. Atat. Ma uit pe geamul unei case si inauntru vad camerele curate si goale. Intr-un loc expus al casei, vad tencuiala cazuta putin si marmura alba sclipind dedesubt.. Incerc sa ajung la biserica si nu gasesc accesul in curte. Pare ca este inconjurata pe toate partile doar de garduri napadite de vegetatie si iarba inalta. Gasesc intr-un final intarea si vad ca cineva totusi s-a preocupat sa coseasca iarba pe o carare, de la poarta din lemn pana la pridvor. Si este o liniste de imi tiuie urechile. Dau ocol bisericii, prin iarba inalta si nu inteleg cum de sunt oameni care nu au unde locui si aici stau casele goale, biserica este nefolosita, pamantul este nelucrat si cei opt oameni ramasi asteapta sa moara. Este trist. Mi se pare mai trist decat pamantul negru de la Copsa Mica din care macar creste iarba verde, este mai trist decat furnalul de la Govajdie lasat in paragina, este mai trist decat orice am vazut pana acum. Imi vine sa ma mut aici. Il iau pe Tweety si mergem putin pe ulite, la pas, incet. Vad doua case care par locuite si, in rest totul este ferecat.
Plecam si coboram pe drumul roman spre civilizatie. Soarele se apropie de asfintit si scalda totul intr-o lumina calda. Astazi este ziua mea si acest moment cand il man pe Tweety pe aici, printre dealurile de aur si pietrele albe, pe un fost drum roman, venind de la un sat parasit si mergand spre munti, cu toata casa in spate, independent si solitar, este cel mai frumos cadou pe care il puteam primi. Multumesc tie, oricine ai fi, de ai aranjat lucrurile asa.











Ajung la asfalt si continui sa zambesc pe serpentinele superbe pana in Nucsoara. Merg spre muntii Retezat. Zambesc atat de tare incat ma dor falcile.  Aici se insereaza si devine brusc mai frig. Ma gandesc ca nu mai am mult pana in Carnic si ii dau inainte fara sa ma imbrac. Ajung la limita parcului national exact cand dispare si soarele. Incerc la prima cabana – Lolaia si aflu ca este plin si ca au o tabara de copii. Urmatoarea este Codrin unde imi raspunde un om foarte binevoitor care imi spune ca ma poate primi. Il intreb cat costa si zice ca este cam plin, rezervat pana in toamna, dar tocmai a contramandat cineva si are o camera de 3 paturi pe care mi-o poate lasa la pret de dubla, adica 80 de lei pe noapte. Pentru acest loc mi se pare mult. In plus, ma enerveaza ca vede ca sunt singur si imi cere pret cat pentru doi. E drept, arata bine cabana, dar nu prea am de ce sa dau atat de mult. Ma duc alaturi, la Cabana Cascada si aici este gol. Gol si vechi. Il intalnesc pe Ionica, un cabanier foarte simpatic ce imi spune ca are multe locuri, imi ia 30 de lei, dar nu are curent. Daca vreau musai, poate sa porneasca generatorul, dar doar putin. Am bateriile incarcate, asa ca ii spun ca nu am nevoie. Dus pot sa fac oricand, dar sa ii spun inainte ca sa apuce faca focul. Este perfect. Cabana este veche, nerenovata si nu foarte curata, dar mie acum nu imi pasa. Nu am venit sa stau in puf. Imi pun sacul de dormit direct in pat si mi-e de ajuns. O cabana mare si goala, paturile facute, goale si reci mi se par nenaturale. Ionica incearca sa umple locul cu voie buna si cu atitudinea joviala, dar parca nu este suficient. Si aici este trist si gol. Cabanei nu ii lipseste nimic esential, doar o chitara si un grup de prieteni care sa sarbatoreasca intoarcerea de pe munte. Mai scriu putin si ma culc in camera rece.
Dimineata este frig, ora 5.00 si iarasi am dormit putin. Imi inchid ceasul de doua ori si ma dau jos din pat la ora 5.20. Macar este frumos afara si pare senin. Imi fac bagajele, ii dau lui Ionica ce vreau sa imi incuie cat sunt plecat si o iau la trap in sus la ora 6.00. Am mai fost in Retezat de cateva ori si drumul pe la Pietrele il stiu bine. Nu plec bine ca apar niste nori gri din care incepe sa ploua. Imi zic ca pot sa ignor o vreme treaba asta si ajung la cascada Lolaia. Aici, fata de datile trecute cand am fost, au amenajat niste trepte de lemn care duc pana jos, pe o platforma de unde se poate vedea bine caderea de apa. Fac cateva poze si o iau din loc. Urmez drumul pana spre Pietrele si vad ca fac ce fac si nu scap de ploaie. Ma opresc sa ma imbrac si sa imi protejez rucsacul si aparatul cu huse. Acum macar nu ma ploua, dar mi-e prea cald. Ajung la cabana Pietrele doar pentru ca trebuie sa fac o poza. Altfel, este o scurtatura care m-ar fi scutit de putin tropait pe drumul forestier. Niciodata nu mi-a placut cabana asta. Nu stiu de ce, dar nu mi-a placut. Este prea mare si zona este prea plina de acareturi. De aici, intru pe poteca si incep sa urc mai puternic. Merg si remarc repede ca poteca este prin rau, sau raul curge pe poteca, nu stiu cine a fost primul. Nu imi aminteam de asta de datile trecute, dar poate ca acum a plouat mai mult in ultima vreme. Este frig. Ma uit la termometrul de la ceas si vad ca sunt sase grade. Ajung la 8.00 la cabana la Gentiana. Spre deosebire de cabana Pietrele, aici este foarte frumos. Cabana este intr-un luminis, este mica, cocheta, foarte curata, intretinuta si are un cabanier batran cu multe povesti. Am venit incalzit, in maneca scurta, dar totusi este prea frig pentru asta si mai bate si vantul asa ca intru inauntru si ii cer un ceai. Imi da o gamela de jumatate de litru si vrea doar un leu. Stau singur in sala de mese si imi incalzesc mainile. Si aici mi se pare foarte trist. O cabana goala, cu o sala de mese pustie. Vorbesc putin cu cabanierul, speculam putin daca va ploua sau nu si plec in sus. Vremea este de cacao. Inainte sa plec de la Mircea m-am uitat pe internet si am vazut ca astazi ar trebui sa fie doar o ploaie mica dimineata iar apoi sa fie soare si abia maine ar trebui sa ploua mai mult, dar doar ocazional. Vreau sa zic ca asta nu este o ploaie scurta de dimineata ci sunt intr-un mare nor, burniteaza, este frig si bate vantul. Urc imbracat cu haina de Gore-tex, dar fara polar ca sa nu mor de cald. Ajung in zona de jnepenis, trec pe langa lacul Pietrele si incep urcusul spre sa. Vizibilitatea nu este foarte rea, din cand in cand chiar apare cate o gaura in ceata, ceea ce imi da speranta si pot sa vad toata valea pentru cateva minute. Vantul bate din ce in ce mai tare si mai taios. Vad ca temperatura a cobort la cinci grade si ceasul imi arata ca vremea este urata. Zau? Chiar asa? Cred ca m-am prins si eu de asta... In saua Bucurei vantul bate cu furie si e ceata. Nu stau mult si incep sa cobor destul de suparat ca va trebui sa ajung sa bag mana in lac ca sa pot face vreo poza. La un moment dat, ies brusc de sub plafonul de nori si pot sa vad caldarea mai bine. Nu stiu cum se face, dar de fiecare data cand am venit aici am avut ghinion de vreme rea. Eu nu stiu lacul Bucura decat asa, cu ceturi, vant si udatura. Trec pe langa lacurile cu nume de fete, ocolesc Bucura prin dreapta si simt ca mi s-a facut foame. Ma gandesc ca nu ar fi rau sa stau sa mananc ceva, dar pe vantul asta numai sa ma opresc nu imi vine. Merg la refugiul Salvamont ca sa gasesc putin adapost. In fata lacului sunt cateva corturi care tremura si flutura, in spatele unor adaposturi de vant si ma gandesc ca am experimentat si eu vremea asta aici, in cort si numai placut nu este. La refugiu, unul dintre salvamontisti sta afara si spala vasele. Imi pun rucsacul pe prispa si ma pofteste rapede inauntru. Vad ca mai este aici un grup de trei tineri polonezi carora le-a ajuns statul in cort pe vant si acum se incalzesc si mananca. Il cunosc pe Fane si pe cei doi colegi de-ai lui, imi pun polarul pe mine si imi scot mancarea din rucsac. Fane ma intreaba daca sunt bine si imi pune calduros mana pe umar. Intotdeauna imi place stilul salvamontistilor de a te verifica intr-un mod jovial si politicos, care nu te jigneste deloc. Ii spun ca nu am nicio problema si ne minunam toti de vreme. Spune ca asa a fost aici de joi de cand au schimbat tura si doar ieri seara a mai iesit putin soarele. Nici prognoza nu este imbucuratoare. Ma asez la masa si Fane imi baga in fata o cana de ceai fierbinte si dulce, pe gustul meu. Stau si vorbesc cu cei trei polonezi care sunt foarte tineri si cam ciudatei, dar cel mai mult vorbesc cu salvamontistii. Au panouri solare si curent la discretie pentru orice vor sa incarce, se poate dormi aici in caz de nevoie si se gospodaresc foarte bine. Povestim despre fotografie, munte si despre turisti. Si ei se mira ca nu prea mai vad turisti romani ci doar foarte multi straini. Fane imi spune ca vrea sa isi deschida o firma de ghizi si mi se pare o idee foarte buna. Ma uit la cat de pierduti sunt cei trei polonezi, nu au harta, nu au busola si nu prea stiu unde ar vrea sa mearga sau ce este de vazut pe aici si cred ca un ghid ar fi exact ce le-ar trebui ca sa scape de stresul organizarii si sa nu faca vreo prostie. Mai am ceva de mers asa ca ma echipez, ma imbrac mai gros si plec in sus. Ii salut calduros pe baieti si incep sa urc Peleaga pe la ora 11.00. Ma intalnesc cu niste cai lasati liberi sa pasca si in scurt timp intru din nou in nori. Asta nu e frumos. Urc si urc si nu vad unde ma duc. Urmaresc semnul, dar de dupa fiecare urcus pe care il cred ultimul, apare un altul. Este enervant sa urc pe ceata. Sus pe varf stau putin la adapostul unor pietre si vad ca vantul deja bate cu furie. Nu am ce sa vad, nici macar poza nu fac pentru ca nu am la ce si cobor in sa. Tinta mea este sa vad Taul Tapului, un lac glaciar destul de izolat, care s-ar vedea de pe creasta. Pentru asta ar trebui sa imi continui drumul pe sus, spre est. In saua spre care ma indrept voi avea optiunea sa o iau spre nord, pe un drum ce ma va duce inapoi la Tweety in trei sau patru ore. Este vant, frig si umezeala, dar eu am in cap doar ce spunea Mihai cum ca daca ajungi la o rascruce unde drumul din dreapta te duce la un lac fumos, iar drumul din stanga te duce mai aproape de casa si tu o iei in stanga, atunci insemna ca ai calatorit suficient si e timpul sa te intorci. Nu este inca timpul sa ma intorc si o iau spre est. Sper intr-un moment de claritate in care sa pot sa vad lacul. Urc un alt varf mare pe care nu il vad decat atunci cand ajung gafaind pe el si scot de multe ori harta ca sa ma asigur ca sunt pe drumul bun. De aici urmez un semn “Portile inchise – drum periculos si alunecos”. Da, nu suna bine, dar acum merg inainte. Vantul bate atat de tare ca ma dezechilibreaza de cateva ori ceea ce nu imi place pentru ca sunt pe niste bolovani mari acoperiti cu licheni verzi care aluneca. Gasesc chiar niste lanturi si cobor incercand sa ignor otelul rece si dureros care imi intra in piele. Am mai vazut filmul asta in Fagaras. Ajung pe un tapsan de iarba, pe creasta, gasesc semnul - un stalp metalic – dar nu il mai vad pe urmatorul, poteca nu exista, ceata este deasa si nu pare ca se va ridica prea curand. Scot harta si busola care nu arata nordul, imi dau seama unde sunt, in ce dirctie ar trebui sa fie drumul, ma departez de stalp la limita la care sa il vad si descriu un arc de cerc avand stalpul in mijloc. Hap, uite urmatorul semn. Bun, deci a mers figura. O mai repet de vreo doua ori si ajung din nou pe pietre unde semnele sunt picatete bine. Mai merg putin si incep sa inteleg de ce ii spune traseului Portile inchise. Merg ca in lungul unui gard de stanca, foarte abrupt si taiat drept, cautand un loc pe unde sa il sar.














De aici ar trebui sa se vada Taul Tapului in drepata. Ma uit si vad. Alb. Ceata. Nimic. Oha. Asta e. La cum bate vantul aici nici nu am sanse sa cobor sub plafonul de nori pentru ca probabil caldarea este plina de ceata tinuta aici de presiune vantului. Urmaresc semnele si ajung in sfarsit in saua de dinainte de Varful Mare. Aici semnele sunt cazute de pe stalpi si cineva le-a orientat asezandu-le pe jos. Singura problema este ca le-a orientat total gresit. Noroc ca am harta si verific des pentru ca as fi putut sa o iau foarte aiurea, sa ajung la cuca macaii pana sa ma prind. Pun semnele bine si incep sa cobor in caldarea Galesu, bucuros ca scap de vat. Chiar inainte sa ajung la lac, ies de sub plafonul de nori si vad o turma de oi. Si turma ma vede pe mine, inclusiv cateii. Apare latrand un caine mare si frumos, iar apoi unul mic, latos si nervos. Stau linisti cu fata la cel mare si apare repede si ciobanul care arata ca Hagrid. Isi potoleste bestiile si cel mic incepe sa dea din coada si sa se suie pe mine privindu-ma cu ochi inteligenti. Cel mare este circumspect. Stau la o vorba cu ciobaul si imi spune ca chiar aseara pe la ora 2.00 au venit la stana doi oameni rataciti de la intersectia cu semnele puse aiurea. Pai da, cred si eu. Le fac poze tuturor, si oameni, si catei si plec in jos.











Ma mai opresc putin la Taul dintre Brazi, ma ud bine la picioare in mlastina din jur si vad ca bocanceii mei, dupa Bucegi, Piatra Craiului, Fagaras si Parang, au ajuns la limita si au inceput sa ia apa destul de repede. Dreptul s-a descusut intr-un loc, dar cred ca pot sa il repar. Se face din ce in ce mai cald si sunt bucros sa mai scot din haine. La ora 18.00 ajung inapoi la Tweety, bine dispus, fluierand linistit, la 12 ore dupa ce am plecat. Sunt destul de obosit dar a fost o tura frumoasa. Ionica ma pofteste la un dus fierbinte, foarte bine-venit si apoi ma baga in bucatarie unde imi arata doua oale mari, fierbinti, una cu o delicioasa ciorba de sfecla si alta cu o tocanita de cartofi. Este la liber, pot sa iau cat vreau. Imi mai da si o gramada de legume, dar cine poate sa bage in el atat? Ma satur si urc in camera sa ma bag in sac si sa imi ingrijesc febra musculara pe care o simt cum se instaleaza. Iar e frig.

5 comentarii:

Sorinexu spunea...

super, your style is back :)
stilul tau este ascuns in spiritul de observatie, tine-o tot asa, apoi povestile si oamenii cu care intri in contact fac toti "banii" ca sa te citesc in fiecare zi.

Anonim spunea...

Foarte foarte tari povestile! Verific in fiecare seara daca ai mai postat si ma bucur de fiecare articol nou. Ne-ai facut o pofta teribila de vacanta si calatorie, te invidiez si te respect pentru ceea ce faci.

Anonim spunea...

Da...ai dreptate, merita tot respectul din lume, abia astept sa-i fiu ghid. Nu stiu daca il voi putea egala pe Mircea, dupa cum chiar Andrei spunea, dar pentru mine deja devine competitie nu intre judete sau intre locurile frumoase pe care le ofera tara...devine competitie intre ghizi, ghizi fara atestat.

Tata spunea...

OK deci cum am mai remarcat tara e super daca stii sa selectezi ce trebuie. Gata !! imi calculez un curs de interceptie pentru perioada de peste 2 saptamani.Chiar am simtit senzatiile specifice si cunoscute citind povestile si vazand pozele. Pana la urma toata stima si invidia (eufemism sadea). Aici mai jos, la vasle totul e bine, cald si tinem ritmu cum bate ala sus.

Mitza spunea...

Intr-adevar, imi place si mie cum scrii. Tine-o tot asa!
Izul fiecare aventuri este dat de oamenii pe care ii intilnesti si cu care interactionezi. Mie, ca cititor cel putin, Copsa Mica mi-a lasat un gust amar, de vreme ce Deva e de cinci stele!

Trimiteți un comentariu