Off-road

Ma doare capul. Ma doare capul atat de tare ca ma trezesc de cateva ori. Imi este cald si capul imi puseaza. Ma foiesc o vreme si reusesc sa adorm bine abia pe la 3.00. Ma trezesc la 6.30. Scriu putin, incerc sa mai sortez poze, dar imi bate lumina in monitor si nu pot, asa ca decid sa plec. Imi iau la revedere de la bunica Antoniei care imi spune ca oricand pot sa vin cu Ioana sa stau la ei. Ah, ce oameni. Nu am cunoscut-o decat ieri.
Plec si ma bucur de racoarea diminetii. Tweety tot face figuri si, desi nu cred ca fenomenul cu voblatul s-ar fi accentuat, pe mine ma enerveaza din ce in ce mai rau. Drumul spre Oradea este bun la inceput, dar cand intru in padure, inainte de Simleu Silvaniei devine ingrozitor. Cred ca preferam sa nu fie asfalt deloc decat gropile astea cu margini asutite si adanci de cate 20 sau 30 de centimetri. Atat imi trebuie sa cad intr-una din gropi ca i-am rezolvat roata lui Tweety definitiv. I-o fac guler. Spre final, drumul devine mai bun, apar chiar si niste serpentine foarte interesante si imi amintesc ca pot sa ma si inclin si e chiar placut sa o fac. Ajung in Oradea destul de devreme, la ora 10.00 si vad ca a inceput deja caldura. Gasesc Piata Unirii unde este Palatul Primariei si il parchez pe Tweety pe trotuar. Tot ma roade problema cu roata, asa ca il sun pe Bogdan, doctorul de canari bolnavi sa isi dea si el cu parerea. Imi spune ca nu are legatura voblatul cu gradul din ghidon ci ca probabil este roata stramba. Ma uit, verific si asa este, roata e doar putin descentrata, dar probabil este suficient. Imi propun sa incerc sa gasesc in drumul meu pe cineva care sa stie sa centreze roti cu spite. O sa incep sa intreb pe la vulcanizari. Sincer sa fiu, nu ma mir, la ce gropi am luat in ultimul timp si pe ce drumuri am umblat. Dau o tura palatului, fac niste poze si remarc si celelalte case foarte interesante din zona. Imi place foarte mult arhitectura asta mai uschie, cu influente vestice. Palatul este mult mai serios, neoclasic si renovat mult prea galben pentru gustul meu. Daca tot sunt aici, ma plimb in lungul raului, stau putin si mananc ceva in piata si, cand deja nu mai pot de cald, imi pun haina pe mine si o tund la vale. Vreau sa ajung la Rapele de la Mierag.
In mod paradoxal, I-oana ma duce foarte bine, stie drumul si ajung pana in satul Mierag pe drumuri de asfalt. Bun, dar acum incepe distractia. Intreb un localnic pe unde sa o iau si imi explica foarte bine si clar sa merg mai departe pe firul vaii si al doilea baraj sa il ocolesc pe sus prin dreapta. Incep sa topai pe drumul de macadam, apoi se transforma in pamant si in final in nisip cu pietris. Ah, ce bine! Vad si barajele de care vorbea localnicul. Sunt niste parapeti mari de piatra de rau, inalti de cate un metru. Pe langa primul este drum, dar la al doilea ar trebui sa ma sui destul de mult in versantul vaii pe un fel de carare inclinata in lateral ce doar seamana cu un drum. Ma incumet, ii dau inainte, fata imi sare in toate partile, tredresez si reusesc sa trec gafaind. Sunt lac de transpiratie. Nu mai pot. Ma opresc putin, ma dezbrac si las vantul sa ma usuce. Ma uit in jur, mai citesc o data ce am despre Rapele de la Mierag si decid sa continui pe jos. Nu are rost sa ma mai chinui pentru ca probabil merg la fel de repede cu piciorul. Rapele astea sunt de fapt eroziuni intr-un deal friabil din nisip si argila, iar singurul lucru spectaculos probabil ca este momentul in care ploua si vine cate un torent mare de apa peste satul Mierag aflat in aval. Acum ma plimb pe nista vai destul de line, pline de vegetatie de toate felurile, inclusiv multe plante cu spini si mor de cald. Imi zic sa merg macar pana in capatul vaii sa vad peretii de argila si insist sa inaintez. Singurul lucru bun este ca e plin de mure si mananc in timp ce merg si transpir. Vad ca a fost o idee foarte buna sa nu il aduc pe Tweety mai departe pentru ca situatia s-ar fi complicat destul de tare cu niste balti adanci si cu niste trepte intr-un alt baraj. Ajung in fundul vaii si sunt dezamagit total. Asta e? Ghicesc prin vegetatie niste pereti rosiatici, inalti de maxim 15 metri si nu pot sa fac nicio poza decenta pentru ca am numai frunze in fata. Noroc ca sunt mure! Bah, ma intorc. Mai transpir un litru, il iau pe Tweety inapoi si mergem spre vestita Pestera Ursilor, spre Chiscau. Drumul principal este destul de bun, dar de la ramificatia spre Chiscau incepe distractia. Parca cineva a facut un traseu cu obstacole. Avem alterantiv benzi de asfalt bun, asfalt cu gauri cu marginile ascutite, pietris tasat alb, pietris netasat, tot alb si pietris cu pamant cu gauri. Este superb. Bineinteles ca toata lumea se bate pe peticele de asfalt si de multe ori trebuie sa ma agit destul de tare, sa claxonez si sa dau flashuri ca sa am si eu banda mea libera de bucuresteni grabiti care vin din sensul opus. Ajung in Chiscau si foarte repede apare un nea care imi indica o parcare cu plata pentru cei ce vor sa viziteze pestera. Intru, intreb cat costa parcarea si da din mana semn ca probabil nu o sa ma puna sa platesc. Imi iau catrafusele si plec pe strada intortocheata ce duce la intrare. Pe ambele parti este plin de tarabe ce vand tot felul de kitschosenii, dar si bunatati mai mult sau mai putin traditionale. Se poate cumpara palinca, sirop, slana si placinte. Mmmm, placinte. Raman cu gandul la ele pentru cand voi iesi. Suna telefonul, raspund si aflu stupefiat ca Bogdan Serban ma roaga sa dau un scurt interviu la Radio Guerrilla la ora 18.10. Sunt incantat, dar apoi sunt ingrozit. Eu sunt foarte cabotin si vorbitul in public nu prea imi iese. Simt cum se instaleaza emotiile si cum in mintea mea se face alb, gol, nu mai am nimic de spus. Incerc sa nu ma gandesc prea mult la asta si imi propun sa las lucrurile sa decurga de la sine.
La pestera vad afisul cu lista de preturi, 15 lei intrarea si 15 lei taxa foto, dar vad ca toata lumea o ignora, inclusiv vanzatoarea care imi vede tunul de pe piept si imi da doar un bilet. Probabil au avut prea multe scandaluri. Si inauntru oamenii sunt la fel de relaxati, fac toti poze ca japonezii si niciunul nu are ecuson sau a platit taxa. Adevarul este ca aici ai la ce sa faci poze. Chiar daca este iluminata cu lampi cu incandescenta, pozitia lampilor este foarte bine aleasa si salile sunt foarte spectacloase. As putea spune ca sunt printre cele mai specatculoase pe care le-am vazut dintre pesterile amenajate. Traseul este bine delimitat pe un pat de beton si inchis cu bare metalice ca sa nu poata vreun destept sa iasa sa atinga formatiunile. Interesanta este culoarea foarte alba a calcitului depus pe pereti in forme delicate si care aparent sfideaza gravitatia. Imi place foarte mult. Iesim din racoarea pesterii la canicula de afara si ma indrept spre Tweety, nu inainte de a infuleca doua placinte calde, una cu branza si marar si una cu gem de afine. Mor dupa placintele astea.
Mai jos de pestera il opresc pe Tweety la muzeul gratuit al lui Horea si Aurel Flutur. Este un muzeu personal, gratuit si foarte neobisnuit. Proprietarii au adunat in curtea lor orice lucru vechi. Gasesc o batoza veche, o masina pe aburi, un automobil de epoca, o scoala veche cu banci si toate ustensilele, obiecte de port popular si o gramada de alte lucruri interesante sau haioase. Il pun pe Tweety langa celelalte exponate si fac misto de el. Se cam supara.
De aici mergem spre Garda de sus, spre Ghetarul de la Scarisoara. Ne intindem la drum, ne lasam pe curbe si eu decid sa ignor tot ce inseamna roata care vobleaza, sau zgomotele si zanganelile pe care mi se pare ca le face Tweety. Ceva grav sa nu se intample, pana atunci ma bucur de curbele geniale. Trec pe langa statiunea Vartop, opresc putin la un magazin mixt sa imi iau un suc si sa mai cer indicatii, ajung in Grada de sus si fac stanga, dupa semn, spre Scarisoara. Ajung pe un drum de pamant pe care merg destul de bine, in picioare si ma opresc cand in fata mea un escavator aflata douazeci de metri mai sus decat drumul arunca stanci pe sosea. Da, stiam ca se lucreaza la drum, dar nu credeam ca chiar asa. Vine la mine un muncitor care ma roaga sa astept doar putin si ma intreaba unde merg. Se pare ca am gresit drumul, undeva dupa semn am ratat o ramificatie, dar imi mai spune ca degeaba ma duc pentru ca pestera este inchisa si drumul este rupt de ei in incercarile de a-l asfalta. Acelasi lucru imi spune si un sofer de camion, ca pe o portiune s-a facut un noroi ingrozitor care le-a pus lor probleme si, intr-adevar, vad pe rotile lui urma inalte de argila rosie. Sunt foarte indoit, dar ma gandesc ca macar sa incerc si daca nu pot sa urc o sa ma intorc. Drumul incepe bine, din pamant tare si foarte plat dar se termina in chin. Ajung pe o serie de serpentine unde niste escavatoare tocmai niveleaza o mixtura de pamant si pietris si trebuie sa fac eforturi disperate ca sa stau vertical. Se pare ca aici tocmai a plouat foarte tare pentru ca tot pamantul este reavan. Pe de alta parte ma bucur ca nu m-a plouat pe mine. Insist sa urc, merg mai departe si Tweety incepe incet sa isi piarda culoarea galbena devenind maro-roscat. Sunt murdar ca un porc si dupa ce trec prin doua baltoace a caror adancime o apreciez gresit, sunt si ud. Ce imi place este ca nu sunt ud la picioare. Cizmele astea si-au facut treaba foarte bine pana acum. Reusesc cu greu sa urc, ajung la drumul forestier asupra caruia inca nu au itervenit drumarii, mi se pare de vis fata de catastrofa namoloasa prin care am trecut pana aici si intru in zona pensiunilor de langa pestera Scarisoara. Merg pana sus de tot, langa intrarea spre pestera, o femeie imi confirma temerea cum ca pestera este inchisa si nu se deschide decat duminica asa ca ma uit la ceas, vad ca este aproape ora sa ma sune cei de la radio Guerrilla si ma hotarasc sa trag la prima pensiune. Fac cale intoarsa pentru ca pe drum vazusem o casuta draguta ce parea ca este un fel de han, in mijlocul unei pajisti verzi, cu niste bancute in fata si capite de fan insirate prin curte. Il las pe Tweety la intrare si merg sa vorbesc cu femeia ce are in grija pensiunea. Imi cere 60 de lei pentru cazare, cina si mic dejun, ma invoiesc si ma asez la o masa din curte, bucuros ca astazi inchei ziua mai devreme si am timp sa imi pun ordine in ganduri. Aici il cunosc pe Ghita, care inainte de orice, imi toarna un pahar de vin. Ghita este inginer de amenajari silvice, sau ceva de genul asta, adica, dupa capul meu, padurar. Ghita mai este ceva. Este ranga de beat. Dar este un beat simpatic, obisnuit cu alcoolul. Am impresia ca la el asta este o stare normala. Discutam putin si imi spune ca face el cumva sa intram in pestera. Il suna pe unul, il suna pe altul gata, hai sa mergem ca a rezolvat, intram in pestera. Pai nu era inchisa? “Hai ca intram. Nu ti-am zis?” Plec cu el si ajungem la ghidul pesterii care sta in zona, dar care ne refuza categoric. El nu ne poate baga inauntru pentru ca au pus camere si pana pe 14 august nu are voie sa deschida pestera in timpul saptamanii. Ne lasa, insa, sa mergem pana la marginea avenului, sa incercam sa facem poze de sus, prin gard. Ghita spune ca asa o sa facem si pornim spre pestera. Dupa ce plecam de langa ghid imi zice ca stie el o solutie sa intram. Momentan ma las pe mana lui si vad ca solutia pe care mi-o propune este sa ocolim camerele de supraveghere si sa gasesca o gaura in gardul de sarma prin care aluncam accidental pe o poteca ingusta, pana pe pasarela metalica si mai apoi pe ghetar. Tare solutie. Pestera Scarisoara este de fapt un aven de aproape 50 de metri ce are la fund un ghetar, cel mai mare din Romania. Pe suprafata ghetarului s-au format diverse formatiuni mai mult sau mai putin permanente, iar intr-o laterala se formeaza pestera de calcar despre care doar am auzit povesti, dar nu am avut ocazia sa o vad. Practic, pestera de la Scarisoara consta in coborarea avenului pe scara metalica ancorata in peretii verticali si o scurta plimbare pe suprafata imensului bloc de gheata, cel mai mare din Romania. Si acest loc intra in cetagoria “celor mai” care pe mine nu ma dau pe spate. Uneouri, in timpul iernii, in aceasta pestera, ca in multe altele, se formeaza stalagmite de gheata ce lucesc interesant in lumina soarelui. Plecam si ne intoarcem la pensiune. Deja ma inteleg foarte bine cu Ghita. Ii fac cinste cu o bere si stam pe bancuta si vorbim. Vede ca sunt insurat si ma intreaba cum de nu am copii. Iata, inca nu am. “He he, noi ardelenii avem o vorba: Daca ti-e greu, te ajutam, daca nu vrei te obligam, daca nu esti in stare... facem noi”. Si rade. Ni se alatura si patronul pensiunii, om simplu, gospodar, foarte harnic si dintr-o bucata. Vorbim, radem si iar ma simt ca o musca pe perete, amuzandu-ma la glumele lor. Rad si spun ca, desi sunt microbisti, nu inteleg de ce se bat golanii pe stadion. Spun ca si-ar dori sa vada cativa cum incearca sa faca scandal aici, printre moti, ca atat le-ar trebui. Asa observ ceva foarte interesant. Ei sunt foarte mandri de originea si de apartenenta la zona lor. Am mai vazut asta in mai multe locuri: Foarte multi oameni mandri ca apartin unei regiuni, dar nu neparat ca sunt romani. Am mai observat asta in Hunedoara, in Clisura Dunarii, in Salaj si aici. Se mandresc cu ce au aproape de casa, si cu comunitatea din care fac parte, gasesc ca aia ii defineste si sunt bucurosi sa o arate, pe cand eu, nu simt absolut nimic cu privire la orasul ala mare in care traiesc de cand m-am nascut.
Cateva pahare si o masa copioasa mai tarziu decid ca este timpul sa ma retrag pentru ca ce e prea mult strica. Adorm linistit intr-un pat cald, stiind ca pajistea verde cu capite este alaturi.






















Dimineata ma trezesc destul de greu dar ma grabesc sa cobor pentru ca lumina este foarte frumoasa. Ma duc si postez de pe un gard de lemn, intr-un loc unde am semnal, din iarba proaspat cosita. Asta ar fi o poza de facut, dar mi se pare prea multa regie sa pun acum trepiedul, aparatul pe timer si sa ma fac ca butonez. Fac alte cateva poze si il vad iar pe Ghita cu paharul de vin in mana. Vin dimineata, pe stomacul gol, este prea mult. Ma pofteste si pe mine, dar ma eschivez si ii spun ca trebuie sa conduc astazi. Imi da o gramada de sfaturi cu privire la traseu si drumuri, dar vad ca are probleme in a citi harta corect asa ca pun totul sub semnul intrebarii. Mananc ceva, vreau sa ii platesc gazdei care imi ia zambitoare doar 50 de lei fata de cei 60 ceruti ieri (nu stiu de ce) si plec foarte speriat de drumul ce il am de parcurs. Am si de ce sa fiu speriat. Astazi va fi cea mai grea zi de mers in teren, de pana acum.
Cobor pe drum si iar ma intalnesc cu prietenii mei cu escavatoarele si camioanele. Acum, pe drumul desfundat, sta un camion fix in mijloc. Un nea dintr-un escavator imi face semn sa trec, dar nu am pe unde. Vin mai aproape si atunci cel din camion incepe sa dea cu spatele, spre mine, la deal. Ah, nu! Marsarier nu am si sa il imping repede pe Tweety in sus pe panta nu pot. Vad cum de mine se apropie vertiginos bena si claxonez disperat, Se opreste, se prinde ca e unul in spate care s-a cacat pe el de spaima si incepe sa faca manevre in celalalta directie. Intr-un final imi face si loc si ma saluta zambitor. Mai cobor putin si vad ca alte doua escavatoare au facut pe drum un haos de nedescris si au sapat o groapa in care as intra linistit, cu tot cu Tweety si as avea nevoie si de lanterna. Un muncitor imi indica sa ocolesc pe o ulita ingusta si inclinata, plina de bolovani. Vai ce imi plac mie astea... O iau in jos, transpir rece, ma chinui si acum inteleg de ce coboara asa greu pantele accidentate cei cu motoare grele. Am impresia ca tot timpul trebuie sa aleg. Ori merg tare si ma concentrez pe a mentine directia corecta, dar atunci ma hurducai ca naiba si nu pot sa franez brusc, ori merg incet, cu picioarele jos, dar atunci franez doar cu fata si fac mult mai mult efort ca sa stau vertical. Pe aici nu pot sa merg tare pentru ca nu stiu ce e dupa colt. Ma mai chinui putin si vad drumul. Da!!! Gata, am scapat, acum drumul asta desfundat pare superb fata de ulita pe care am coborat. Ajung jos, si viata mi se pare frumoasa. Aici am de gand sa merg la pestera lui Ionele, dar mai intai ma opreste un om ciudatel din Sibiu, intr-o masina mica, neagra, de oras, ca sa ma intrebe de drumul in sus spre Scarisoara. Ii spun ce stiu, ma intreaba de pestera lui Ionele si ii spun ca acum merg acolo. Vine dupa mine, parcam in fata, in cheile frumoase si mai vorbim putin. Tipul asta este ciudatel. Are vreo 35 de ani, ochi mari, cu miscari bruste, a venit in vacanta cu parintii lui si sunt toti speriati de bombe. “Da, e lunga pestera?”, “Nu stiu”, “Da, e mult de mers pana acolo?”, “Nu stiu”, “Plecati acum?”, “Da, imediat”, “Da, e larga sau e ingusta?”, “...”, “Mergem mult pe jos?”, “Este luminata?”. Aaaaahh. M-a mancat undeva sa ii spun si ca am fost la speo si acum toti trei zic ca ei merg cu mine. Macar ii explic ca nu am mai fost in zona si sper sa inteleaga. Iar vad ca vorbesc prea mult. Becurile de alarma mi se aprind cand il vad pe disperatul meu ca isi ia in pestera pioletul si un rucsacel consistent. Ce combinatie tare de echipament speo: mama, tatal geriatric si un piolet...  Urcam la pestera care nu este cine stie ce. Intrarea este foarte mare, si acum este in curs de amenajare. Nu prea inteleg ce amenajeaza asa de mult pentru ca este doar o sala mare ce se continua cateva zeci de metri, coteste la 90 de grade si urmeaza o saritoare abrupta si alunecoasa. De aici pestera mai merge vreo 30 de metri si se termina intr-un sorb namolos ce inca pastreaza un mic ochi de apa. Eu ma catar pe saritoare merg pana in capat, si nu sunt prea impresionat. Nu prea sunt formatiuni si pe jos este un namol lipicios. Ma intorc si vad ca acum am probleme sa cobor. Saritoarea este in partea de sus o formatiune, singura din pestera, o prelingere spalata de apa pe care cizmele mele murdare de noroi alunca foarte tare. Mai jos de mine, la vreo trei metri este disperatul care vorbeste non-stop. “Da, pai ia-o pe acolo”, “Este greu?”, :”Vin si eu”, “Nu poti sa cobori?”, “Mai sus de unde sunt eu este imposibil de urcat”, “Dupa aia mergi la Vartop?”, “Vartop este altfel dacat asta?”, “Lasa-te in jos si eu te trag de picioare!”. Aaaaaaaaaaahhh. Taci si lasa-ma sa ma concentrez. Si ia mana de pe picioarele mele. Atat imi trebuie, dupa ce ca alunec in toate partile, sa ma mai tragi tu de picioare. Ma gandesc sa ii dau aparatul sa nu cumva sa il lovesc, dar ma hotarasc ca mai bine nu, ca este mai in siguranta cu mine decat in mainile lui. Gasesc niste prize si reusesc sa cobor. Da, acum toata lumea este fericita si cei trei sunt ca scaiul de mine vorbind tot timpul. Ies, nu vreau decat sa scap de moara stricata si plec spre ghetarul de la Vartop. Aici fac o greseala. In loc sa merg spre ghetarul Vartop, o iau spre satul cu acelasi nume, aflat la 15 kilometri distanta. Mai intreb, si toata lumea acolo ma trimite. Abia cand ajung in sat ma prind de cat de tampit sunt. Disperatul apare si el. “Aici e?”, “Aaa, trebuie sa ne intoarecem”, “Cu cat mergi la ora?”, “Demarezi bine...”, “Si cum e pestera de la Vartop, e mare?”. Plec inapoi. Sper sa nu poata sa se tina dupa mine. Ajung de data asta pe drumul bun, tot un drum de piatra pe care gasesc alti muncitori care lucreaza la amenajarea lui. Aici am in fata alta scena de prostie omeneasca. Un brad mare a cazut pe marginea drumului si un utilaj mare si rosu cu doua lame incearca sa il rupa. impingand in el de-a latul. Ma duc sa vad ce se intampla si nu imi vine sa cred cat se chinuie. “Drujba nu aveti?”, “Nu”. “un cablu, un lant nu aveti?”, “Nu”. Bine ca veniti sa faceti drumul cu palma’n cur si cu un utilaj puternic. Pana la urma, se dovedeste ca si varianta de muschi fara creier functioneaza daca sunt suficienti cai putere si buldozerul reuseste sa rupa bradul in doua, de la mijloc, la un loc cu alti doi copaci si demoland partial un adapost temporar al muncitorilor. Reusesc sa trec mai sus pe drum si rad in hohote.
Mai jos, am aflat ca as avea cam 12 kilometri pana la satul Casa de Piatra asa ca merg cu rabdare pe drumul destul de bun, de piatra alba. Stau in picioare, il las pe Tweety sa topaie pe denivelarile racordate si urc incet in munte. Ajung si in sat si nu vad niciun semn. Intreb niste bucuresteni plictisiti care imi explica destul de vag unde este ghetarul si ca am trecut de Izbucul de la Tauz. Ma intorc, gasesc semnul mic si anemic spre izbuc, il las pe Tweety in drum si cobor cateva minute pe poteca pana la ochiul de apa. Aici aparent nu este nimic foarte spectaculos. Intre trei pereti verticali de stanca se formeaza un ochi de apa din care curge un rau destul de maricel. Aparent nu e mare lucru, dar interesant este ca toata zona este gaurita de galerii si pesteri, iar apa intra printr-o parte in munte si iese pe aici, dupa ce trece prin pestera scufundata. In 2002, la 80 de metri, aici a murit un foarte bun scufundator polonez venit sa exploreze cavitatea, chiar daca era asistat de la suprafata de echipa sa. Pana astazi, nu se cunoaste exact toata pestera, din cauza adancimii foarte mari si a problemelor de decompresie. De unde stau eu, se vede putin cum incepe galeria inainte ca lumina soarelui sa se piarda cu desavarsire in fata beznei. Zambesc gandindu-ma cum ar fi sa o iau in jos, prin neguri, in abisul din fata mea. Plec mai departe, trec din nou prin satul Casa de Piatra si ajung la Vartop. Aici este iar un puhoi de turisti. Ma conversez cu un localnic care, ingamfat, imi spune ca pana la ghetar fac jumatate de ora pe poteca, in sus, dar el a facut 13 minute. Il incui pe Tweety si plec. Na, ma viteazule, ca nu am alergat si am ajuns in 12 minute. Iar imi e cald si ma bucur ca din pestera vine o briza rece si foarte placuta. Apare si ghidul care formeaza urmatorul grup de vreo 15 persoane, platim 10 lei de persoana si intram. Pestera Ghetarul de la Vartop are o mica zona de la intrare unde, datorita orientarii si formei, se pastreaza putina gheata de peste iarna. Apoi, incepe pestera care este foarte frumos concretionata, interesanta ca forma si se parcurge destul de usor. Este amenajata cat de cat, dar sunt total dezamagit. Pe langa taxa destul de maricica de intrare, amenajarile constau doar in cateva trepte subrede si niste benzi de plastic intinse ca sa nu traga lumea de formatiuni, iar ghidul este varza. Spune de doua ori la rand ca formatiunile sunt facute din calcar, ii lasa pe turisti sa puna mana pe stalacmite si coloane, unii mai melteni, chiar sub ochii lui, sar peste benzile traseului si o iau de nebuni printre formatiuni si eu vad cum o proasta cu boul ei alaturi se intind si rup o stalactita de pe tavan. Ghidul nu spune nimic si mie imi vine sa le crap capul tuturor. Ies scarbit, nu stiu de ce nu fac scandal, probabil de cat de greata imi e si cobor la Tweety.
Ghita imi spusese ca pot sa ajung in Padis direct pe aici, daca insist si merg inainte pe drumul forestier, fara sa mai ocolesc o gramada. Spunea ca este putin mai greu, dar ca pot trece. Mai intreb diversi oameni si toata lumea imi confirma ceea ce spunea Ghita asa ca incep sa urc. Drumul continua drept si frumos, in coasta muntelui, pe langa firul apei, fara gropi prea mari si se opreste destul de brusc la confluenta a doua vai. Pe fiecare vale este cate un drum forestier, iar eu incep sa ma intreb de ce nu i-a dat nimanui prin cap sa imi spuna pe unde ar trebui sa o iau. Scot harta muntilor Bihor si incerc sa ma orientez. Aparent ar trebui sa o iau spre stanga, vad chiar un marcaj triunghi albastru, dar am o problema. Pe harta mea, acest drum nu este figurat ca drum forestier ci ca poteca. Incep sa merg putin in sus si situatia devine foarte distractiva. Merg pe o vale ingusta, cu raul care curge la trei metri mai jos de mine, iar drumul taiat in pat de stanca, arata ca o scara inclinata spre lateral, spre rau. Daca ma arunca vreun prag spre stanga, pic fix in cap, in rau. Ma chinui, transpir, Tweety se opinteste si el, de vreo doua ori il fortez asa de tare ca motorul se opreste tacanind, iar mie mi se rupe inima sa il chinui asa. Ma dau jos de cateva ori ca sa vad pe unde o putem lua si de fiecare data imi dau jos haina uda, siroind.  Este foarte cald si mai bate si soarele direct pe mine. Ies de pe lespezile de piatra si ma bucur foarte tare ca am scapat, intru pe o zona de pamant cu sleauri care acum mi se pare lux si vad in fata o urcare foarte abrupta. Il opresc pe Tweety, din nou, urc pe picioare, mut cativa bolovani ce m-ar putea incurca si vad putin mai departe doua stane. Merg pana la ele, intreb daca asta este drumul spre Padis, o femeie imi zice ca da, si ca trebuie sa merg tot inainte. Ma intorc, ma echipez din nou, imi iau avant si vreau sa urc. Simt cum Tweety sapa in pamantul moale de pe drum, tin acceleratia constanta, stau aplecat in fata si nu il slabesc pana sus. Atat mi-ar trebui. Trec de varf si ma opresc putin sa gafai. Trec si pe langa stane si acum se responsabilizeaza si cainii, care singur nu m-au considerat o amenintare, dar probabil Tweety este cel mai mare dusman al lor asa ca il fugaresc pana pe dealul vecin. Aici urc un tapsan inverzit si drumul... SPUF..., dispare. Ma uit in stanga, ma uit in drepata, drumul nu mai e. O singura urma de caruta urca abrupt un deal, dar merge la 90 de grade fata de directia in care ar trebui sa o iau eu. Asta nu e bine. Nici semnul nu se mai vede, decat niste dealuri verzi si niste cai. Femeia de la stana mi-a spus sa merg inainte, dar inainte nu e nimic. Scot din nou harta si de data asta scot si busola. Asta mi se pare foarte tare, sa ma orientez cu busola ca sa stiu pe unde sa merg cu motorul. Ochesc o carare si o iau pe acolo. Nu este foarte inclinat, dar trebuie sa am grja la bolovani si pietre. Dupa un colt gasesc un grup mare de cai lasati liberi, care se uita la mine circumspecti. Fac niste poze si, cand plec, incep sa alerge cu mine. Nu imi vine sa cred. Am uitat de transpiratie, de frica, de tot. Alerg cu Tweety pe niste tapsane verzi, racordate frumos, pe iarba alaturi de multi cai care ma insotesc tropaind . Brusc toti caii cotesc spre vale si raman singur pe dealuri.













Opresc chiar in varf si de aici vad drumul mare si lat care duce la Padis. Trebuie doar sa cobor dealul, pe iarba, pana la niste stane si de acolo vad ca pot intra in drum. La vale este destul de dificil, nu imi fac iluzii ca as putea sa opresc oricand, asa ca incerc sa pastrez o viteza constanta si sa urmez sfaturile expertilor, asa ca ma uit tot timpul la vreo cinci metri in fata. Aplic cateva tehnici invatate la bicicleta, stau mai pe spate, franez doar cu spatele si simt cum ABS-ul cloncane furios. Nu opresc, derapez controlat, mentin viteza si reusesc sa ajung la stane si sa intru in drumul bun. Sunt intr-al noualea cer. Urlu in casca. A fost de departe cel mai greu drum prin teren pe care am intrat vreodata cu motorul. Bravo Tweety !!! Am reusit, am scapat. A fost greu, dar foarte frumos.
Ajung in Padis si vorbesc la telefon cu Ioana. Astazi o sa vina aici impreuna cu alti doi prieteni, Raluca si Smara care imi va fi ghid pe aici si pe valea Sighistel. Desi totul este cam plin, gasesc o cazare convenabila, o casuta cu patru paturi pe care femeia la care stau, o ardeleanca rosie in obraji, imi cere 100 de lei pe noapte. Ma gandesc ca mai am de scris, ei o sa vina de pe drum si nu are sens sa punem cortul aici unde sunt pensiuni chiar alaturi. Il pun pe Tweety in fata sa se odihneasca, vorbesc putin cu vecinii de casuta si imi intind izoprenul la soare, in iarba, ca sa mai butonez. La un moment dat, cum scriam eu linistit in soare, printre firele lungi de iarba, aud muzica simfonica. Un concert de Brahms. Ma ridic si vad ca vecinii mei ieseni asta au pus la radioul masinii. Tare. Ma intreaba daca ma deranjeaza si ii rog sa nu cumva sa o opreasca. Iar am un moment de placere maxima, intins la soare, alaturi de Tweeety, in iarba ce fosneste, avand in fata un peisaj pastoral de dealuri si brazi, cateva mesaje calde pe laptop, de la voi si ascultand Brahms.

7 comentarii:

Anonim spunea...

Sper ca din Padis te duci spre Huedin, prin Doda Pilii, e un drum foarte frumos, chiar daca nu prea indicat pentru motor,dar daca ai trecut prin ce ai povestit, o sa ti se para chiar bun. Bafta si asfalt uscat, desi pina la Rachitele nu cred ca o sa vezi... Daca tot esti acolo, fa un drum si pina la Cetatile Ponorului.

Minnie Mouse spunea...

f frumos! imi pare rau ca te-am ratat la r guerilla :)
have fun si povesti frumoase in continuare!
pup, sica

Anonim spunea...

Da' chiar.... mare noroc ca nu te-a prins vreo furtuna de-aia, ca prin tarisoara asta au cam fost de-alea grave in ultimul timp...
Cei mai tari oameni sunt astia ca Ghita... nimic nu-i opreste...

Catalin

Adi spunea...

Am citit totul cu drag, iar fotografiile mi-au incantat privirea. Trebuie sa fie tare fain sa faci asta...

Siruhete Noia spunea...

Sunt incantat de modul in care sti sa comunici (si ... sa te adaptezi) cu cei pe care-i intalnesti pe acest traseu presarat cu minunate si necunoscute obiective turistice necunoscute celor mai multi dintre romani!

Anonim spunea...

Foarte frumos....super tare, aaaaa... si RESPECT.
Mircea.

Mitza spunea...

ABS?! "No, apăi așe-i ușor!!!" ca in bancul cu veterinarul :) http://www.mioritice.com/banc/30237/

Referitor la interviu, mi-am permis sa il atasez aici http://www.youtube.com/watch?v=wdjPez6hrRM
Sper ca e ok... si nu, nu te-ai bilbiit :)

Trimiteți un comentariu