Neguri luminate

La ora 20.00 ajunge Ioana cu Raluca si cu Smara, le deschid poarta si parcheaza langa Tweety. Ma bucur farte tare sa vad fete familiare si inca si mai tare ma bucur sa o vad pe Ioana. Fac toti misto de barba mea si de modelul de tractorist in care m-am bronzat, manacam afara, la soarele ce se pregateste sa apuna si ne culcam. Eu mai scriu putin si ma bucur sa aud respiratia regulata a adormitilor din jurul meu.
Ii trezesc pe toti la ora 8.00 cu “Stairway to Heaven”, ma injura putin dar incep sa se miste. Astazi plecam spre Cetatile Ponorului, luam masina si mergem pana in Glavoi. Pe drum iar asteptam dupa niste drumari care nu au nicio graba si au decis ca este mai usor sa incarce basculanta in mijlocul soselei. Smara se enerveaza si forteaza sa treaca, o ia prin sant si mergem mai departe. Vad ca nu are retineri in a agita micul Clio pe hartoape. Ajungem la Glavoi unde este o poiana mare in care toata lumea isi pune corturile in jurul a trei mici terase unde se poate manca, se poate cumpara cate ceva si se poate sta in jurul unor vetre de foc. Aparent, nu se poate campa decat aici. Parcam intr-un colt, pe iarba si incepem sa mergem pe traseu. Urmarim un punct albastru ce ne duce intai pe un drum forestier, apoi pe un drum mai ingust si, la final, intram pe poteca. Cam in jumatate de ora ajungem “la balcoane”, pe marginea unei doline imense, circulare, cu pereti verticali, de unde inteleg in sfarsit de unde vine numele de cetati. De aici, de sus, pare ca sunt pe meterezele unei cetati imense si ma uit spre interior. Poteca merge in lungul zidurilor de piatra si ajunge pe rand la cateva puncte de belvedere numite “balcoane”. Smara imi spune ca, in trecut, aici chiar erau construite niste balcoane din lemn de unde se vedea foarte frumos toata dolina, dar nu le-a intretinut nimeni foarte multi ani si acum au disparut, sau au fost demontate pentru ca nu mai erau sigure. Adevarul este ca, chiar si mie care sunt cat de cat obisnuit cu inaltimile, imi este putin frica sa merg prea pe margine, de aici urmand o cadere libera, in gol, de aproximativ 300 de metri. Peisajul este frapant, cumva parca sfideaza gravitatia si eu sunt destul de frustrat de obiectivul meu care nu are unghiul suficient de larg. pentru ce as vrea eu sa incadrez. Urmarim poteca ce coboara la inceput incet si apoi mai abrupt, ca sa ajungem in prima dolina din cele trei, unde se afla si intrarea in pestera. Raluca nu este foarte sigura pe ea si, stiind ca urmeaza un pasaj destul de dificil, alege sa ramana afara si sa ocoleasca pestera pe drumul de la suprafata. Noi trei, vrem sa mergem prin pestera si sa iesim pe cealalta intrare. Incepem coborarea pe un plan inclinat de pamant si ajung destul de repede in galeria principala. Este imensa. are 30 de metri latime si aproximativ 70 inaltime, iar pe toata podeaua curge zgomotos un rau. Incepem sa sarim din piatra in piatra, pe stancile spalate si curate si trecem de o spartura in tavan, pe unde intra lumina soarelui si care face legatura cu o alta dolina. Mergand prin rau imi amintesc povestile celor de la clubul speo cum ca in sistemele carstice din zona, exista locuri in care, daca observi un firicel de apa care curge pe perete si nu este marcat pe harta, arunci tot echipamentul si fugi ca sa te salvezi pentru ca inseamna ca la suprafata ploua si apa se infiltreaza spre tine ca printr-un burete, urmand sa inunde galeriile si sa inchida sifoanele, facand de multe ori intoarcerea imposibila. Ma bucur ca nu este cazul, desi stancile inalte spalate bine spun o poveste cum ca raul poate sa fie mult mai mare decat este acum. Sarim, ne cataram, incercam sa nu ne udam la picioare si reusim sa iesim afara din negura, in siguranta, dupa aproape o ora de cand am intrat. Aici iar dau de caldura si vad ca situatia insorita s-a schimbat. Sta sa ploua si tuna din ce in ce mai tare. Ne grabim sa trecem de zona mai abrupta echipata cu lanturi si bine facem, pentru ca in momentul in care ajungem sus incepe sa toarne. Nici macar nu am timp sa ma echipez pana la capat ca sunt udat bine pe pantaloni. Bine ca am apucat sa protejez aparatul foto si rucsacul. Cand spun ca toarna, vreau sa spun ca am senzatia ca cineva imi tine un dus pornit la maxim in cap. Apa curge siroaie de pe hainele impermeabile, iar pe jos s-a format deja un mic raulet. Ma uit in jur si nu pare ca sunt conditii ca sa se formeze un torent, asa ca mergem mai departe. Ma bucur ca nu ne-a prins ploaia in pestera pentru ca banuiesc ca raul tocmai a crescut puternic. Pe drum ne intalnim cu patru ciumpalaci, speriati, uzi pana la piele, in tenisi si tricouri subtiri, care ne intreaba care este drumul spre Glavoi. Le spun ca asta ar fi, cel pe care mergem, dar speriati ne zic ca ei de acolo vin si este foarte mult de mers, ca drumul asta trece pe la balcoane si ar mai fi cam doua sau trei ore. Harta si busola mea care nu arata nordul ii contrazic. Suntem pe drumul bun si in cateva minute ar trebui sa intersectam un drum forestier care ne va scoate in Gavoi in maxim 20 de minute. Ei nu si nu, ca nu este niciun drum forestier in colo. Bun, deci iar am parte de o experienta din zona crepusculara. Decid ca nu are sens sa ascult de cei patru speriati. Ma uit la femeia care la fiecare tunet isi face cruce speriata si ma gandesc sa ii spun ca daca aude tunetul este de bine, inseamna ca nu a trasnit-o Doamne-Doamne. Mergem mai departe, ploaia se mai domoleste, intr-un final se opreste si, bineinteles, harta are dreptate si ajungem la drumul forestier. Cei patru ciumpalaci sunt derutati total, isi cer scuze ca ne-ar fi indus in eroare si promit ca data viitoare sa isi ia si o harta pe langa hainele de ploaie. Le spun ca ar trebui sa isi ia si o busola ca sa mearga cu harta aia si ii las sa se duca infrigurati spre corturi. Asta mi se pare cel mai rau lucru: oameni speriati care dau sfaturi aiurea, la spaima, fara sa gandeasca si ii incurca si pe cei care s-ar descurca. Pai daca eram mai putin sigur pe harta mea nu ma intorceam eu ca sa fac iarasi toate balcoanele, sa merg pe drumul pe care am venit, drumul pe care deja il stiam? Bah. Am tot remarcat ca pe aici sunt foarte multi turisti care sunt din alt film decat ar trebui. Vad tenisi, blugi, pungi, posetute inclusiv la barbati, nu prea vad rucsaci, iar traseul merge pe lanturi, pe pante cam abrupte si denivelate unde fetele si-ar cam strica manichiura pe prize.
Ajungem la masina, Smara si Raluca sunt uzi leoarca pentru ca nu si-au luat ce le trebuia la ei, iar eu sunt relativ urscat, dar ar trebui sa mai vad si ghetarul de la Focul Viu. Decidem ca Ioana cu ei doi sa plece inainte, la Padis, sa se schimbe si, eventual, daca mai au chef, sa vina dupa mine, atunci cand ma intorc de la ghetar. Ma gandesc ca nu ar fi nicio problema sa mai merg doua ore de la Padis la Glavoi in caz ca nu mai vor sa agite masinuta pe aici. Plec, intreb un salvamontist ce trebuie sa stiu ca sa merg la Focul Viu si imi spune pe unde sa o iau si nu care cumva sa intru in aven. Imi explica destul de gomos ca este interzis si ca regula asta s-ar cam aplica la fiecare pestera, dar acolo in mod special. Da, inteleg din prima, nu trebuia sa imi vorbeasca de sus, dar imi imaginez ca este greu si pentru el cu toti pseudo-montaniarzii cu care interactioneaza toata ziua si probabil i-a ajuns. Plec pe marcajul punct galben, incepe din nou sa ploua si vad ca nu mai sunt uscat. Este foarte cald, eu merg si am transpirat pe sub hainele impermeabile. Este ud afara si eu sunt umed inauntru. Dupa jumatate de ora ajung la aven care se dezvolta in lungul unei fisuri verticale. Si aici, la fel ca la Scarisoara, ghetarul este format din zapada cazuta in timpul iernii care nu se topeste in aerul rece mentinut pe fundul acestei gropi adanci de aproximativ 30 de metri. Interesant aici este ca, intr-un anumit moment al zilei, pe la ora 12 daca imi amintesc bine, o raza de soare lumineaza o formatiune de gheata ce sclipeste si capata o culoare interesanta. Acum ploua. Nu sper la soare, dar oricum ma gandesc sa fac niste poze. In buza avenului este amenajat un balcon din lemn, destul de rudimentar, umed si instabil, iar eu ma opresc acolo, asa cum spune si semnul. Oricum, pe ghetar nu prea am de ce sa merg si sa ma chinui printre lemne, pietre si alunecus pentru ca asta este cel mai bun unghi de unde pot sa fotografiez.  Imi montez trepiedul pe o balustrada de lemn, incep sa butonez aparatul si dupa ce am declansat de cateva ori, de nicaieri, fara de veste, apare o raza de soare care loveste brutal in niste bucati de gheata albe si lumineaza toata sala. Ha, ha, ce semn! Bun, deci inteleg ca sunt exact unde trebuie sa fiu. Fac poze fericit, vad ca ploaia nu s-a oprit, si dupa cateva minute, raza de soare dispare. Ies infrigurat de la temperatura de 0 grade si afara gasesc aceeasi umezeala calda de la care am plecat. Macar ploaia pare ca se opreste. Dau sa plec, imi uit trepiedul jos, ma intorc dupa el, merg pe poteca si vad o pasare maricica ce sta pe jos si pare ca nu are frica. Vreau sa ii fac o poza si, cand pun aparatul la ochi, nu vad nimic. Alb. Mi s-au aburit iremediabil lentilele si nu am nicio sansa sa le curat acum. Si pasarica a zburat asa ca merg mai departe. Cand ajung la Glavoi descopar ca mi-am pierdut husa de ploaie a aparatului. Iar ma intorc, ma enervez pentru ca husa era foarte utila, tocmai ma bucuram ca a rezistat dusului intens de mai devreme si o gasesc in locul cu pasarica. Inca 10 minute de tropait si, ajuns la Glavoi, langa una din terase, o sun pe Ioana sa vad unde sunt. Imi spune ca sunt pe drum spre mine asa ca imi cumpar un Mountain Dew mare si doua placinte cu branza. Ma asez pe o banca si langa mine ajunge derapand spectaculos un biciclist de down-hill murdar din cap pana in picioare. Vorbim putin, povestim despre drumuri si intamplari hazlii, imi mananc placintele si vad ca apare si Ioana cu Smara si Raluca. Imi iau ramas bun, ma duc in masina, pornim spre Padis si ma intreaba ce am facut si cat am asteptat. “Pai nu am asteptat mult, am mincat doua placinte si am baut un suc”, “OPRESTE !!! Da inapoi!!! Placinte...” Parcam masina si fomistii alearga la terasa. “Placinte mai aveti”, “Numai una, dar mai fac in 10 minute” si ne arata unica placinta, la care Ioana si Smara intr-un glas, catre vanzatoare: “Aaa, astea sunt scovergi...”. “Nu, astea sunt scovergi” si ne arata o clatita. Bun, am inteles, este o mica diferenta de limbaj. Decidem sa asteptam dupa placinte, intram in masina si exact atunci incepe sa toarne. Din nou. De data asta avem si grindina. Ce la fix am venit... Mancam placintele fierbinti, asteptam sa se mai domoleasca ploaia si plecam spre Padis. Bagam masina in curte si nu apuc sa ma duc la dus ca incepe din nou ploaia si de data asta si vijelia. Este atat de rau ca vad cum incepe sa intre apa in cabana prin zidul de lemn expus vantului. Ma intreb cum va fi la cort pe Valea Sighistel daca vremea se mentine asa de capricioasa. Reusesc sa fac dus, ceilalti dorm putin, iar seara ne intretinem cu moldovenii de alaturi care sunt foarte simpatici, sunt intr-un cor (de unde si experienta muzicala de ieri) si ne invitam reciproc la gustat tarii. Eu bag la inaintare palinca de la Nelu, iar ei au o tuica de care personal nu sunt foarte incantat. Nu este foarte tare si are un gust plat. Nu beau foarte mult, reusesc sa postez in timp ce Ioana si Smara fac o tabla in mijlocul cabanutei si adorm in haosul din camera mica.












A doua zi ies afara si vad ca iar sunt multi nori pe cer. Soarele apare scurt, ne lumineaza cateva minute, ca sa stim ca este acolo, si apoi incepe sa ploua incet, mocaneste. Femeia la care stam nu poate sa ne mai tina inca o noapte pentru ca are toate cabanutele rezervate incepand de astazi, asa ca incepem sa ne strangem lucrurile sperand ca e vreme rea doar aici si ca zona aia luminata pe care o vedem in zare, este deasupra locului unde vom pune noi cortul diseara. Plecam tarziu, pe la ora 12.00 si, exact cand il pornesc pe Tweety, incepe sa toarne. Ah, ce potriveala groaznica. Opresc, imi pun tot echipamentul de ploaie si reusesc in sfarsit sa plec. Daca tot sunt aici, mi-am facut planul sa trec prin Poiana Varasoaia unde ar trebui sa gasesc cateva lacuri, cateva avene (pentru care oricum nu am echipamentul potrivit) si o poiana frumoasa unde se poate pune cortul. Eu ajung usor, dar Smara se chinuie putin pe drumul de piatra, iar, cand in sfarsit intram in poiana, vad. Vad, tot ce e de vazut in cei cinci metri in care reusesc sa disting ceva prin ceata deasa care ma inconjoara. Nimic. Ma opresc putin, ceremonial, ma uit in jur si il rog pe Smara sa imi faca niste poze cand trec printr-o balta mare, care ocupa tot drumul. Macar cu asta sa raman. Cred ca am ramas cu o mica frustrare ca eu nu am avut poze cand am trecut prin rau cu baietii din Hunedoara.
De aici plecam spre Valea Sighistel unde avem de vazut cateva pesteri interesante. Drumul nostru merge spre Pietroasa, se lucreaza la el si intentia se pare ca este sa se asfalteze si sa lege zona Padisului de Pietroasa si de Poiana lui Horea. Momentan drumul este largit si nivelat doar in zona de sus, dar, imediat ce incep serpentinele, devine rau si plin de gropi. Fata de ce am indurat zilele trecute este foarte bun, dar Smara si cu fetele sa cam chinuie cu masinuta lui mica si rosie. Intram in sfarsit pe drumul de asfalt, si trecem pe unde am mers zilele trecute, prin Stei si spre Campani. Inainte sa cotesc spre Sighistel alimentez de la o benzinarie ciudata, locala si imi amintesc de ce nu imi place mie sa bag benzina de la firme necunoscute. Pompa este manarita si imi arata ca am bagat 13 litri in conditiile in care mie nu mi s-a aprins nici macar becul de benzina care se aprinde cand imi dispar 10 litri din rezervor. Nici nu ma mai obosesc sa calculez consumul pentru ca stiu ca nu este real, ii platesc ciumpalacului care pune benzina si ii spun cu lehamite ca stiu ca pompa lui este manarita. Nu stie despre ce vorbesc, imi spune ca totul este pe calculator, ca “nici sefu’ nu stie cum sa faca asta, desi ar vrea sa afle”, dar imi este atat de scarba incat nu vreau sa imi poluez ziua pentru 15 lei. Este bine de stiut ca seful lui ar vrea sa stie cum sa pacaleasca clientii si eu stiu cum o si face: cel mai probabil, umbla la termometrul care masoara temperatura de livrare a benzinei (al carei volum variaza in functie de asta) si calculeaza cantitatea livrata pentru temperaturi mult diferite de cele 17 grade care sunt acum. Ingretosat, plec mai departe. Uite ca si Ardealul are scursurile lui.
Smara cunoaste niste oameni in Sighistel si ne oprim putin sa vorbim cu ei. Il cunosc pe Traian si pe sotia sa, Mariana, niste ardeleni cu vorba dulce, cu accent, foarte sfatosi si primitori. Smara a stat la ei de mai multe ori si au ajuns sa se imprieteneasca. Acum nici nu ii mai iau bani cand vine in zona. Din pacate acum au musafiri si astazi nu ne pot primi, dar ne spun ca zilele viitoare putem dormi la ei daca ne udam prea tare. Aflam de la Traian ca apa este destul de mare pe vale, unde vrem noi sa mergem, si prognoza nu este stralucita. Mai mergem in sus, pe rau, cam doi kilometri, pana iesim din sat si ne alegem un loc de cort. Aici este o poiana mare si sunt mai multi oameni, asa ca, dupa ce explorez putin zona si trec raul calare pe Tweety, gasim un colt mai retras. De abia reusim sa intindem corturile ca iar incepe sa ploua. Ne refugiem in masina si asteptam. Raluca incepe sa rada de cat de rahat este vremea, Smara are ceva de spus catre cel ce decide cand ploua, iar eu ma umplu de draci. Daca as fi singur mi-as pune hainele de ploaie, mi-as lua sculele de pestera si as ignora vremea. Din pacate, Raluca si cu Smara au venit fara echipament de ploaie si nu vor sa se ude din nou ca sa petreaca noaptea infrigurati la cort. Dupa o ora de asteptat, ma prind ca am facut o tampenie si, in goana tuturor sa se adaposteasca in masina, mi-am uitat haina de motor in ploaie, pe un bustean. Acum este fleasca. O pun in masina, pe spatarul unui scaun si ma rog sa se usuce pana plec de aici. Luam decizia sa ne spargem in doua, Smara si Raluca sa mearga la magazinul din sat sa isi caute niste haine si incaltari mai potrivite, iar eu cu Ioana sa ne echipam si sa mergem spre prima pestera din zona, pestera din Dealul Cornii. Ploaia pare ca se mai opreste, imi pun direct cizmele si salopeta, imi iau casca si lampa si plecam in sus pe deal. Ajungem usor, dupa indicatiile lui Smara si cand sa intram in pestera vedem ca acolo este un om care doarme la intrare. Il salut, dar nu primesc niciun raspuns. Ii luminez fata si pare treaz, il intreb daca este bine si ne roaga, destul de ursuz sa il lasam in pace. Foarte ciudat. Are o barba mare, un rucsac, o salteluta, cizme si este imbracat destul de potrivit contextului. Il ignor, dar stiind ca este acolo, nu suntem prea linistiti. Pestera Cornii este destul de interesanta, are la intrare o camera fara formatiuni si apoi, printr-o galerie foarte stramta pe unde trebuie sa ne taram, se ajunge intr-o alta sala, o diaclaza orizontala, plina de stalactite, stalagmite, coloane, scurgeri parietale si mici gururi. Pestera nu este foarte mare, dar este foare frumos concretionata. Gasesc chiar niste perle de pestera, destul de rare, formate in gururile micute. Facem cateva poze, iesim si exact cand incepem sa coboram ii vedem pe Smara si pe Raluca urcand panta namoloasa. Ori s-au miscat ei repede, ori am stat noi o vesnicie la poze. Fotografiatul in pestera se face destul de greu. Trebuie sa las aparatul sa expuna mult timp in intunericul absolut, cat timp alerg de colo colo, declansand mai multe blituri, luminand formatiunile din mai multe unghiuri. Sunt foarte incantat ca Ioana mi-a adus trepiedul mare si doua blituri incarcate cu care pot sa ma joc. Dupa ce ne reunim cu Smara si cu Raluca, mai intram o data in pestera ca sa o vada si ei, il mai deranjam putin pe dubiosul de la intrare si plecam inapoi spre corturi. Prietenii lui Smara ne-au imprumutat o umbrela mare, de terasa, sub care ne adapostim de ploaie si manacam. Mi-e foame si o supa calda este tot ce imi doresc. Ma spal putin in apa rece a raului si intru in sacul de dormit, alaturi de Ioana. Cred ca adorm in zece secunde pentru ca urmatoarea mea amintire este de a doua zi.








Dimineata vad ca nu a plouat foarte mult in timpul noptii, dar nici senin nu e acum. Este un plafon jos de nori care sta amenintator deasupra noastra. Ne facem bagajele si plecam in sus pe vale. Eu si Ioana am dormit bine, dar Raluca se plange ca a adormit abia la 3.00 pentru ca o deranja zgomotul raului si fosnetele din jur. Imi pun lucrurile in “banana”- ranita din musama galbena folosita in pesteri pe post de rucsac relativ impermeabil si foarte rezistent – si plecam la ora 9.00 in sus, pe firul vaii.
Apa este foarte mare, Smara spune ca nciciodata in 30 de ani nu a vazut Sighistelul atat de umflat si avem mari probleme sa inaintam. Eu sunt singurul cu cizme de cauciuc, dar chiar si ale mele sunt inalte doar pana la jumatatea gambei si, in unele locuri, apa este mult mai adanca de atat, trebuind sa caut pietre mai inalte pe care sa trec. Ca sa nu ajunga inapoi ude si infrigurate, trebuie sa car fetele in spate pe cateva portiuni in care drumul traverseaza raul. La un moment dat Smara aluneca in apa, se uda la picioare si, din acest moment, fiecare isi cara fata lui prin apa tulbure si laptoasa. Macar acum trebuie sa ma intorc doar o singura data pe fiecare segment in care drumul trece prin rau. Ajungem intr-o poiana si incepem sa urcam o panta abrupta spre pestera Corbasca. Daca nu ar fi fost Smara cu mine sa ma ghidoneze, as fi avut mari probleme sa gasesc intrarile pentru ca marcajele vechi au disparut si au ramas doar niste poteci sterse. Asa, ajung direct si intram in pestera, facem poze in galeria principala, frumos decorata cu multe candelabre si coloane din calcit, ne enervam cand vedem numele prostilor pe toate gardurile, sau in cazul de fata pe toate formatiunile si, ajunsi la Lacul de Cristal, Smara se ofera sa il traverseze prin apa inghetata ca sa pozitioneze un blit, stategic, opus aparatului meu aflat pe celalalt mal. Fac toate pozele pe care mi le doresc si iesim la lumina dupa aproape doua ore, coboram inapoi pe firul vaii si continuam drumul in amonte. Dupa o ora de mers, ajungem la pestera Gaura Fetei, care... asa si arata. Denumirea nu a fost data intr-un moment de slaba inspiratie a celui ce a botezat-o, ci dimpotriva. Localnicii o numesc putin mai urat si chiar seamana cu... ceva. Acum din ea curge un rau intr-un suvoi abundent, spre surpriza lui Smara care imi povesteste ca nu a vazut niciodata apa iesind de aici. Deja glumele sunt la fileu si nu ma sfiesc sa il iau peste picior. As intra inauntru, dar este prea ud si as iesi prea infrigurat de acolo fara costumul de neopren care este acasa. Cum spuneam, este liber la poante nesarate.
Mergem mai departe in sus, pe firul apei, trecem de pestera Pisolca in care intru putin, dar ma blochez in fata unui lac prin care trebuie sa inot si decid sa nu ma mai agit sa fac poze aici. In final, ajungem in punctul terminal al vaii, in cel mai ingust canion prin care am trecut pana acum. Avand latimea de mai putin de un metru si inaltimea de aproape 50, canionul serpuieste prin munte pana cand se termina brusc intr-o cascada inalta ce poate fi abordata doar din amonte spre aval, cu corzi si echipament de canyoning. Ca sa ajungem aici mergem prin apa, pe busteni cazuti si topaim pe pietre ude. Daca de celelalte pesteri mai stiam, de locul asta habar nu aveam, noroc ca a fost Smara aici sa mi-l arate. Mi se pare foarte tare. Gasesc tot felul de animalute intersante, un paianjen ce si-a tesut o plasa foarte ordonata, o lacusta grasana si cativa gusteri care fug inainte sa apuc sa ii prind in cadru.
Iesim din canion si mergem spre urmatorul obiectiv pentru astazi, pestera Magura. Aici este locul unde am adunat eu o frustrare din copilarie. Valea Sighistel este locul unde am fost adus de parintii mei cand aveam 10 ani si m-am indragostit de pesteri. Pe atunci nu aveam echipament, aveam doar niste lanterne electrice care faceau un spot izolat si chior, asa ca din salile imense ale pesterii Magura si din vastele ei formatiuni nu am inteles mare lucru, tanjind apoi la o noua vizita. Acum intru pregatit cu lampa cu acetilena, trepied, aparat, blituri si tot ce am nevoie. Stam trei ore inauntru, Smara cu Raluca clacheaza la un moment dat si se intorc, iar eu am ocazia sa vad pe indelete formatiunile bogate si fascinanate. Mi se pare mult mai interesanta pestera asta decat oricare din cele amenajate pe care le-am vazut pana acum. Are o gramada de galerii, gururi, coloane imense, scurgeri bogate si totul este la o scara gigantica. Vedem chiar o colonie galagioasa de lilieci agatata in tavan. Pentru mine, nu se compara cu nimic senzatia de a lumina negurile adanci cu flacara calda a lampii cu acetilena, de a descoperi sala dupa sala, de a explora galerii si a privi sculpturile naturii in timp ce singura sursa de lumina este in jurul meu si doar eu imprastii umbrele ce vin din ce in ce mai aproape. Plec impreuna cu Ioana la ora 19.00 si, inainte de iesire, ne intalnim cu un grup de unguri, cu lanterne in maini si tenisi in picioare care intra in pestera si nu catadicsesc sa ne raspunda la salut. Mai gasesc in mijlocul portalului de intrare o cutie goala de biscuiti aruncata pe jos, care nu era cand am venit si ma gandesc ca cei care au aruncat-o sunt niste nesimtiti, ca mi-e cam foame si ca ar fi fost bine sa ma gandesc sa il rog pe Smara sa imi las niste mancare pentru ca toata era in rucsacul lui. Incepem coborarea pe rau in jos, iar o car pe Ioana in spate, in cateva locuri incearca sa ocoleasca pe pietre si pe peretii canionului si, la un moment dat, cand merge pe niste stanci alunecoase, ii scapa piciorul si este foarte aproape sa pice in apa plina de pietre, de la trei metri inaltime. Se crispeaza si ramane blocata in perete. Ma intorc dupa ea, reuseste sa coboare si o iau iar in spate, dar de data asta rabufnesc. Nu am nimic cu cei ce merg incet, cei ce nu au ritm, sau carora le e frica sa faca diverse activitati, ii inteleg si ii ajut cat pot. Pe de alta parte, nu am nicio urma de toleranta sau intelegere pentru cei ce vin la munte sau in locuri dificile nepregatiti si fara echipament. Bai fratilor, nu este atat de greu, inainte sa plecati undeva, sa va interesati putin despre locul unde mergeti, cum este traseul si de ce aveti nevoie. Echipamentul nu este atat de scump, de multe ori de el depinde viata si sanatatea voastra (ca sa nu mai vorbesc de a celorlalti) si nu trebuie decat un minim de interes, sau cel mult o minima urma de cumpatare ca atunci cand vezi ca esti total nepregatit sa iei decizia sa stai la cort. Nu inteleg de ce au venit toti trei fara cizme, fara salopete si fara haine de schimb, iar faptul ca ma incetinesc pe mine nu ma deranjeaza aproape deloc fata de cat ma enerveaza faptul ca Ioana era sa cada si sa se loveasca doar pentru ca se chinuia sa se catere pe niste stanci alunecoase, ca sa nu calce in apa, pentru ca nu avea cu ce sa se schimbe. Ii fac Ioanei capul calendar tot drumul pana la cort, dar macar ma mai descarc. Dupa doua ore de mers, la corturi, aflu alt lucru care ma scoate din sarite: Cutia aia de biscuiti lasata fix in mijlocul drumului la intrarea in pestera era de la Smara, pentru Ioana si pentru mine, sustinea doua pachete de biscuiti asezate frumos, deasupra, pachete care, cel mai probabil, au fost luate de ungurii care nu stiau sa raspunda la salut. Mama voastra de bozgori nesimtiti... Probabil tot voi sunteti si cei ce ati pus si manele aseara de va auzeam boxele de prost gust cum duduiau de peste rau. Sper sa faceti carii de la biscuitii aia, sa va ramana intre dinti si apoi sa va constipe. Macar de ar fi spus ceva cand ne-au vazut ca era evident ca erau pentru noi. Mi-e foame de vad dublu. Mananc ceva la repezeala si decidem sa strangem corturile si sa ne mutam la Traian unde putem face dus si putem dormi mai confortabil. Daca tot avem optiunea asta mi se pare si mie aiurea sa fortam sa stam cu cortul doar de amorul artei. La ora 22.00 sunt in pat, spalat, curat, satul dupa ce l-am parcat pe Tweety sub un umbrar si i-am umplut lui Traian sarmele de haine ude.


 











Urmatoarea zi ma trezesc tarziu si am timp sa il cunosc mai bine pe Traian, care are un aer de ardelean pursange. Vorbeste infundat, decis, foarte mult si cu un accent adorabil. Si el este pasionat de pesteri, stie toate dealurile din zona si mi povesteste multe lucruri interesante. Astazi vroiam sa merg la pestera Coliboaia si sa incerc sa trec de lacul din Pisolca, dar Traian ma opreste si imi spune ca Pisolca se termina repede intr-un sifon care, mai ales acum ca e apa mare, este probabil inchis, iar Coliboaia este ferecata de un an de zile. Bun, deci planul de astazi s-a dus. Pe de alta parte, imi mai povesteste de alte pesteri, de care nu stiam, mari, frumoase, dar cu accese mai dificile, prin avene adanci. E clar, aici trebuie sa revin pentru mai multe zile si sa imi aduc chiar tot echipamentul, inclusiv costumul de neopren si corzile pentru ca sunt prea multe gauri de vazut. Decid sa imi iau o zi de pauza. Astazi vreau sa stau mai linistit, sa nu alerg si imi pun putin ordine in lucruri.
La recomandarea lui Smara, mergem toti cu masina la Groapa Ruginoasa, un fenomen interesant de eroziune intr-un sol destul de friabil si rosu. Poteca spre groapa incepe direct din drumul ce duce la Arieseni, urca la inceput abrupt, iar apoi mai lin, pana intr-o poienita verde plina de turisti. Iar vad multi oameni in tenisi si femei in slapi sau papuci, dar drumul de doar 30 de minute pentru cei neobisnuiti cu efortul pare o scuza decenta. Sus, in poiana, stam putin pe marginea rapei despre care Traian ne spunea ca in fiecare an se mai largeste cu cate 50 de centimetri si apoi ne retragem sa zacem intinsi pe iarba, la soare. Imi este bine. Ma relaxez si ignor glumele fetelor cu privire la modelul bronzului meu. Ne intoarcem la masina, mergem in Beius unde mancam ceva si apoi dam sa ne intoarcem in Sighistel. Exact cand sa intram pe unicul drum de doi kilometri spre sat, ne opreste o politista draguta care ne spune ca nu putem trece ca drumul se asfalteaza. Lasam masina pe marginea drumului si o luam pe jos. Cand ajung, ma schimb si incep sa mesteresc putin la Tweety. Ii schimb placutele de frana, incerc sa mai trag de spite in incercarea de a elimina voblajul din roata din fata, resusesc sa indrept janta, incerc sa mai elimin niste zgomote si zdranganeli, mai lipesc niste captuseli si niste plastice care s-au desprins de la casca si termin dupa cateva ore.







Pe la ora 21.00 aflam ca drumul s-a deschis, il duc pe Smara la masina si vad ca de bine ca ma bucuram de o zona de asfalt bun, drumarii au aruncat un praf negru care sare in toate directiile. Recuperam masina si, cand ma intorc singur pe Tweety, dau sa franez inainte de o curba si vad ca sunt ca pe gheata. Bag frana de motor, nu mai strang fata si franez cat pot cu spatele. Nu pare ca este suficient, curba se apropie si eu nu incetinesc suficient de repede. Ies de pe drum, intru pe pamanat, frana prinde brusc, ma opresc, dar nu reusesc sa il tin pe Tweety in picioare si il culc usor pe un cobur. Din nou. Mama voastra de drumari cu prafu’ vostru cu tot. Si mama ei de graba aiurea... Ridic motorul, las adrenalina sa mi se scurga din vene si merg incet spre casa. Suntem bine. Fac un dus, mananc bine, mai butonez putin calculatorul, iar nu am receptie ca sa pot sa postez, imi strang bagajele si ma culc tarziu, cu inima stransa si o urma de negura in suflet, in patul incalzit de Ioana.

4 comentarii:

Mihai Cădariu spunea...

Ce bine imi pare ca ai postat. M-ai prins cu blogul tau si eram tare curios ce ai mai facut.

Linga Dej este un izvor numit P... Babii. Acum ca am vazut Gaura Fetei, pot spune clar, ca nu seamana :)

Succes in continuare!

Anonim spunea...

frumos... vreau si eu aici cateva zile...

Catalin

Anonim spunea...

Gaura Fetii mai este un pic mai sus de Girda, pe drumul catre Scarisoara, la intersectia cu valea Ordincusii, in versantul din dreapta, chiar linga drum...
Asfalt uscat in continuare...

Sorin spunea...

Esti made in Romania? Doar pozele infirma ca postezi cool si cult din oras- un model

Trimiteți un comentariu