Una calda, alta rece

Ma trezesc, mananc ce mi-a pregatit gazda si vad ca are limbarita. Daca ar putea, cred ca ar vorbi pe doua guri. M-a mancat acolo unde am ardeiul sa ii spun ce este cu turul pe care il fac si nu mai pridideste sa imi spuna ce frumos este aici in zona si ce planuri de extindere are, cate camere o sa mai faca si ce pensiune frumoasa o sa aiba. Macar mi-a povestit ieri toate legendele despre fugari, dar astazi este un pic agasanta. In plus, nu imi place sa stea sa se uite cineva la mine cand mananc. Imi pica aiurea. Receptie la net nu am asa ca o sa postez alta data. Planul de astazi este, pentru inceput, sa merg cu barca pana in pestera Ponicova si sa raman acolo ca sa incerc sa ies pe cealalta parte, pe uscat. Mi se pare aiurea sa intru pe apa, sa ma intorc si apoi sa merg pe uscat, sa vizitez restul pesterii si sa ma intorc. Asa macar are sens. Merg pe jos un kilometru ca sa ajung la intalnirea stabilita la ora 10.00 cu “parintele” si acolo nu este nimeni. Stau o vreme si, dupa un sfert de ora, apare George care imi spune ca l-a trimis Alin (parintele banuiesc) sa imi spuna ca nu vin ceilalti trei si ca ma duce doar daca ii dau 40 de lei pentru ca sunt singur. Brusc incep sa imi amintesc ce am mancat de dimineata, dar ma gandesc ca pentru 15 lei diferenta nu merita sa imi stric programul asa ca ma invoiesc. Decid ca nu are sens sa fiu ofticat, ii inteleg si pe ei si imi dau seama ca nu renteaza sa faca o cursa doar pentru un om si, oricat ma enerveaza romanismele astea, vreau sa ma bucur de experienta. Vorbesc cu George si imi povesteste de una si de alta, despre vartejuri, semne de navigatie si ce o sa vedem. Trecem prin Cazanele Mari si vad bulboanele la suprafata apei. Imi spune ca nu este deloc placut sa inoti printr-un vartej si imi inchipui. Vad un semn pe care scrie 971 si aflu ca ala este numarul de kilometri de la varsarea Dunarii pana aici. Gazda mea imi povestea ca la un moment dat, au venit cateva grupuri de nemti si austrieci ce parcurgeau toata lungimea Dunarii, de la izvoare pana la varsare, cu bicicletele. Asta ar fi de facut candva in viitor, dar, daca aici este kilometrul 971, ma gandesc ca este un drum destul de lung.
Nu stiu de ce, dar plimbarile cu barca mi se par fascinante. Imi amintesc de atunci cand eram copil mic, cand parcul de distractii cu masinariile lui era pe acelasi loc in topul preferintelor ca plimbarea cu metroul, sau cu barca. De metrou mi-a ajuns pana acum, dar barca inca imi mai spune cava la un nivel mai putin rational si constient. De parcuri de distractii nu m-am saturat nici pana azi. Fac poze in timp ce George duce barca din tabla aproape de peretii verticali ce intra in apa si imi povesteste ca Dunarea nu a fost intotdeauna atat de sus. Initial a fost mult mai mica, dar, dupa construirea barajelor Portile de Fier, a crescut foarte mult pana la nivelul actual. Inainte era chiar un drum ce mergea in lungul defileului. Prima data ajungem la Grota Veteranilor (sau Pestera Veterani daca e sa ma iau dupa pancarda de la intrare). Aici este un ghid, altul decat George, de la parcul national, imi ia patru lei si imi povesteste despre pestera care de fapt este doar o singura sala mare. Ce e drept, este intersant, dar incep din nou sa ma simt jecmanit. Nu stiu ce avem noi de ajungem sa transformam orice loc turistic in arena de stresat turisti. Genul asta de faze imi lasa un gust amar si nu ma lasa sa ma bucur in voie de ce vad. Revenind, pestera a fost folosita mai intai ca sanctuar de catre daci si apoi ca fortareata mai intai de catre romani si apoi de toata lumea, pe rand, pana la armata austro-ungara. Se vad urmele folosirii ei si este interesanta pentru ca are mai multe accese, unul printr-un horn, altul prin partea de jos a salii si altul in lateral, unde a fost montat si un tun. De aici, George ma mai plimba putin prin cazane si intram in Pestera Ponicova. La propriu. Intram cu barca cu tot, pe galerie, printre stanci, pana cand nu mai vad aproape nimic. Credeam ca va trebui sa merg putin prin apa si sunt pregatit sa ma ud la bocanci, dar George imi spune ca nu e nevoie, ca sunt doar pietre curate pe fund si pot merge in picioarele goale. Imi pun in spate rucsacul cu tot cu aparat, trepied si bocanci, imi desfac partea de jos a pantalonilor si sar din barca pe stancile reci. Galeria are cam doi metri latime si este foarte inalta. Pestera este dezvoltata pe o diaclaza aproape verticala, asa ca peretii de stanca sunt destul de spalati si nu prea am prize de care sa ma tin. In mijlocul galeriei apa este cam adanca si as ajunge cel putin pana la brau, ceea ce nu imi convine asa ca ma lipesc putin de pereti. In mod surprinzator descopar ca pot tine niste prize si cu picioarele, fac putin pe omul-paianjen, ma misc in lateral si cand sunt la mijlocul segmentului pe care trebuie sa il traversez imi aduc aminte: “Auzi George? Stii ce am uitat?”, “Da ma, banii... Lasa ca ii lasi tu la pensiune unde stai.” Da, uite ca poate mai sunt sperante. Ajung intr-o zona mai putin adanca si am trecut de greu, George imi ureaza succes si pleaca. Il vad cum se indeparteaza si am o senzatie ciudata de parasire. Sunt lasat singur in pestera, in apa, in intuneric, fara sa stiu drumul spre exterior si fara nicio sansa sa ies inot pe unde am intrat, prin vartejurile din Cazane. Stiu, asta am vrut, dar tot e ciudat. Ochii deja mi s-au obisnuit cu intunericul, mai merg putin prin apa in care intru pana putin deasupra genunchilor si ajung la fundul uscat al galeriei. Aici stau ceva, ma incalt, ma imbrac si fac cateva poze de pe trepied si incerc sa pictez peretii cu frontala mea slaba. Incep sa ma simt din ce in ce mai bine si mai sigur pe ce fac, sa simt increderea pe care mi-o dau schemele pe care le am in caz de neprevazut. Imi iau rucsacul in spate si incep sa merg prin galeria ce aici devine foarte mare, lata de sapte sau opt metri si inalta de 30. Nu prea gasesc formatiuni, dar imi amintesc tot timpul de oamenii ce fugeau pe aici, prin intuneric, prin apa, cu disperare. Destul de repede, in cateva minute, incep sa zaresc lumina zilei si ies din pestera in canionul facut de raul ce se varsa in Dunare. Intotdeauna mi-a placut momentul iesirii din pestera, la lumina si de fiecare data simt o victorie eliberatoare. Urmaresc firul vaii, urc pe cursul raului si in scurt timp ajung la drum. Zambesc tot timpul cat merg cei trei kilometri pana in sat. Ma intorc la gazda, platesc tot, inclusiv plimbarea cu barca, il incarc pe Tweety si plec.
Este cald. Infiorator de cald. Imi pun haina in ultima clipa, cand motorul merge, am casca in cap si nu trebuie decat sa incalec. Mai intai ma intorc putin pe unde am venit, ca sa prind o lumina mai buna, sau cel putin conventionala, pe cele doua obiective – Statuia lui Decebal si Manastirea Mraconia. La prima nu am probleme, fac un lucru foarte urat si opresc pe pod cat fac o poza, nu ma da pe spate imitatia evidenta a fetelor de pe muntele Rushmore si pun sculptura in clasament pe acelasi loc al unui efort imens si inutil ca si Casa Poporului.  La manastire am alta surpriza. Pot sa il pun pe Tweety langa cladire, pot sa intru intr-un magazin de iconite si alte trancanele cu Doamne – Doamne pentru ca ar fi pacat sa se piarda ocazia de a se mai incasa niste bani de la turistii credinciosi, dar nu pot sa intru inauntru pentru ca biserica este din nou in renovare. Manastirea asta a fost recladita de-a lungul timpului de foarte multe ori si vad ca tot nu s-au plictisit. Ma uit prin geamurile tip termopan, vad peretii gri, buciardati si imi dau seama ca nu am ce altceva sa mai vad aici. 
Urmez drumul spre vest, pe malul Dunari, spre Moldova Noua si ma bucur de peisaj. Imi aminteste de drumurile din Grecia. Asfaltul este bun, curbele sunt largi si bine racordate, este frumos, foarte cald si am senzatia ca cineva imi tine un uscator de par pornit fix in fata. Totusi, este frumos. Mai merg putin si ajung la niste ruine scufundate, iar mai apoi vad un castel mare pe malul sarbesc. Drumul se strica pe portiuni si, la un moment dat, virez pe un colt si nu mai inteleg ce vad. Aparent am in fata o fantana arteziana, dar totusi cred ca am gresit filmul. Totusi, in fata mea, la departare este un jet imens de apa care tasneste pe verticala si se misca. Ajung mai aproape si vad urmatoarea scena: Trei ciumpalaci colorati stropesc drumul stricat si plin de praf, cu un furtun de pompieri. Unul tine furtunul in sus si plimba jetul, iar ceilalti doi dau din maini la masini. Ma uit in jur si nu inteleg sensul pentru care au facut acolo o mare mlastina plina de gropi, desi ma straduiesc din rasputeri. Dau sa trec si desteptul cu furtunul il orienteaza in asa fel incat mi-l pune fix in cap. Ma si urmareste putin de ma uda destul de bine. Ridic mana sa ii fac un gest explicit si ma saluta fericit. Probabil crede ca mi-a facut un bine. De fapt, nu mi-era mie cald? Na, acum nu imi mai e, dar sunt ud si murdar. Nu ca e mult mai bine? Nu opresc sa fac scandal ca nu am cu cine si oricum, acum ar fi degeaba. Imi continui drumul pana ajung in Moldova Noua, opresc putin sa scot niste bani si sa mananc ceva si continui spre Oravita. Aici am de vazut calea ferata spre Anina si teatrul vechi. Opresc intai la teatrul vechi, pierdut intre strazile inguste si ma ia in primire un domn foarte amabil, care imi povesteste jumatate de ora o gramada de lucruri, depre zona, despre teatru, despre istoria orasului, despre orice. Il intreb si raspunde, este sfatos si nu pare ca spune prostii. Ma lamureste cum este si cu trenurile si imi spune cum de s-a dezvoltat asa de tare aceasta zona. Aparent, datorita minelor de aur de aici, toata aceasta regiune era controlata de doua loje masonice care, prin investitiile facute, au creat aici un important centru de dezvoltare economica si implicit sociala. Ghidul imi povesteste ca suntem in primul teatru din Romania, ca pe atunci piesele durau cate sase sau sapte ore si un bilet costa extrem de mult. Structura este foarte interesanta, din piatra si otel, dar decoratiile interioare nu sunt socante prin detaliu sau maestrie. Teatrul mi se pare important prin povestea pe care o spune si nu prin prezenta. Termin turul si foarte cordial, imi ofera o ilustrata cu morile de apa de la Eftimie Murgu. Eu sunt cu capul in nori, probabil de la caldura, nu sunt atent, iau cartonasul, ii multumesc si intreb cat trebuie sa platesc, la care ghidul imi insira scurt: “5 lei ilustrata, 5 lei taxa de poze si un 1.5 lei turul, dar pentru dumneavoastra 10 lei cu totul”. Nu stiu ce mi-a facut, parca m-a hipnotizat, mecanic i-am intins banii si abia apoi m-am prins. De ce am cumparat ilustrata? Si taxa de poze? Aici? Iar? De ce? Nu am vazut lista de preturi, dar intr-adevar nu am avut timp sa o fac, de cum m-a luat asta direct de la intrare. De ce nu i-am facut scandal? De ce i-am dat banii? Aaah, bou am fost. Suma e mica, si daca ar fi spus ca ma costa 10 lei turul cu tot cu explicatiile lui as fi dat bucuros, dar asa mi se pare foarte aiurea si de prost gust. Nu imi vine sa cred ca nu m-am prins mai repede. Uite genul asta de faze ma fac sa nu mai imi doresc sa vin deloc in zona.
Este timpul sa ma indrept spre locul unde voi sta asa ca ma opresc mai intai sa bag benzina si sa iau niste mancare pentru ca apoi sa ma intrept spre Slatina Nera, spre casa parinteasca a lui Calin. Pe Calin Tunea, doctor in Timisoara, l-am cunoscut in Nepal. El facea parte din grupul de alpinisti timisoreni care s-a reunit dupa ani de zile cu acea ocazie, iar eu m-am lipit de ei in urma unor circumstante complicate. Cand a auzit Calin ca fac acest tur mi-a scris imediat spunandu-mi ca pot sta oricand la el. Gasesc satul destul de usor, incep sa merg pe ulite si, la indicatiile lui Calin, intreb unde este casa lui. A spus ”daca pomenesti in sat numele meu toata lumea stie sa te indrume” si asa e, toata lumea il cunoaste. Ajung incet pe o ulita cu case sasesti si ma opresc in dreptul unei porti mari si verzi. Va amintiti cand spuneam eu ca mi-as dori sa stau intr-o astfel de casa? Ei bine, asta e si e toata a mea. Este veche, are o poveste in fecare colt, are fintana in casa si inca se mai vede roata de lemn, este plina de lucruri vechi, neatinse, este o dezordine controlata, liniste si, in loc sa imi inspire decrepit si vechi, imi pare ca are istorie si vrea sa spuna linistita o poveste. Imi deschide femeia care sta peste drum si o vreme trebuie sa stau sa ma patrund de atmosfera locului. Sunt asaltat pentru scurt timp de un card de vecine curioase care, cotcodacind, vin repde sa vada ce modificari a mai facut Calin in locuinta batraneasca. Probabil nu au receptie buna la televizor. Pleaca destul de repede si raman singur, in linste. Din curte rup un castravete si cateva piersici, il pun pe Tweety intr-un colt si incep sa ma instalez. Mai scriu putin stand pe o banca, afara, descopar ca tot nu am receptie si ma culc intr-un pat ce scartaie, sub tablourile cu pozele parintilor si bunicilor lui Calin ce ma privesc nedumeriti.





















Dimineata plec spre gara in speranta ca pot sa vad calea ferata Oravita-Anina. Nu pot. Trenul pleaca din Oravita doar la 7.00 si la 14.52, iar eu ar trebui sa stau in Anina timp de patru ore. Il sun pe Cosmin care imi spune ca din pacate nu ma poate ajuta sa ma aduca el inapoi, dar imi da sfaturi cat cuprinde si imi spune ca daca ajung pe valea Minisului ar trebui sa mananc peste la Cabana Cerbu, inainte de cascada Bigar.
Momentan ma duc spre Pestera Comarnic. O iau spre Anina, ma cred destept si o iau pe un drum care, dupa harta, pare ca merge mai pe sus, pe coama dealurilor si sper sa ajung intr-un punct de unde sa am o panorama cat de cat. Am dreptate, merge pe coama, dar prin padure si foarte repede devine drum forestier. Ma zdruncin cat cuprinde, se zdruncina si Tweety si, mai rau se zdruncina si laptopul pe care l-am tarat azi dupa mine ca sa ajung intr-un punct de unde sa pot posta. Imi bag mintile in cap, si, odata ajuns pe asfalt imi propun sa raman pe drumurile bune. Ajung in Carasova, o iau spre Iabalcea si iar intru pe drumul forestier. Ajung iar sa ma hurducai ca naiba, dar aici stiam ca asta urma. Dintre toate zonele care presupun sa merg pe teren, de asta imi este cel mai frica, din cauza noroaielor si pentru ca sunt singur. La inceput, drumul este surprinzato de bun, cu pietris si destul de plat, pana ajung la un canton silvic. De aici incepe distractia. Sunt bolovani, sunt sleauri, balti si noroi. Nu foarte mult, dar suficient cat sa fie interesant si sa ma stropesc bine. Tweety parca nu mai este canar ci porc, iar eu descopar ca este mult mai bine in noroi decat pe pietris. Bine ca nu am si coburii. Ajung intr-un final la Comarnic il las pe Tweety sa se odihneasca si descopar ca zona este pustie. Nimeni la canton, nimeni la pestera. Ce naiba ca este vineri, ar trebui sa fie cineva care sa imi deschida. Gasesc un numar de telefon, probabil al ghidului, scris pe o placuta si sun. Raspunde o voce plictisita, probabil Jerry - cantonierul pe care il stiu din alte ture pe aici si nu imi place deloc de el - care imi spune ca nu e nimeni la pestera, ca in weekend ar trebui sa fie, dar nu este sigur daca si cand apare cineva, s-ar putea sa nu via nimeni saptamana asta si ca nu isi misca fundul din Resita decat daca sunt cinci persoane si platesc toti cate 10 lei. Ii spun ca ii platesc mai mult decat un bilet (dar nu cinci) si ii povestesc despre turul pe care il fac dar nu e deloc impresionat. Imi spune sa mai incerc alta data. Ba, dar sunteti culmea! Ia mai bagati-va pestera unde am eu ardeiul varat. Am mai vazut pestera asta o data si nu este atat de spectaculoasa, pe masura fitelor voastre. Cel putin galeriile vizitabile nu sunt. Pestera este foarte mare, are trei niveluri, unul fosil, unul activ si unul in mare parte scufundat, galeriile sunt maricele, dar majoritatea formatiunilor au foarte multa argila in componenta, drept pentru care au culori pamantii. In plus, ghidul are o gramada de remarci porcoase despre forma stalactitelor, remarci pe care nu se fereste sa le faca in cel mai explicit si uneori scarbos mod, indiferent de companie. Cel putin asa a fost ultimele dati cand am fost aici. Sunt de acord, pestera este frumoasa si mare, dar sistemul asta cu ghizi semidocti care mai mult nu sunt decat sunt, ma enerveaza. Macar am marcat un punct si am reusit sa ajung la pestera, cu Tweety, prin noroaie si sleauri adanci. Ha!
Ma intorc, trec prin Anina si opresc sa fac poze la o fabrica parasita care arata superb, merg pe valea Minisului, spre cascada Bigar, dar mai intai ma opresc la o terasa beau doua sucuri si reusesc sa postez. Drumul este foarte bun, si din ce ma gandeam ca astazi recuperez faptul ca ieri nu am calcat pe drumuri forestiere, lucrurile par sa se imbunatateasca. Se lucreaza intens la asfaltare si drumul este aproape gata cu exceptia unor zone cu nisip in curbe. Evit capcanele si ma bucur ca nu am coburi pentru ca vad ca ma pot inclina in voie. Mai observ ca nu mai sunt asa ahtiat dupa curbe si drumuri bune si sunt mai preocupat de peisaj decat de cat de tare pun scarita jos, sau de viteza. Merg ca batraneii, incet, fara sa fortez si ma uit in stanga si in drepata. Trec de un lac frumos, intru iar intr-un defileu si ajung foarte brusc la cascada Bigar. Aici este doar un semn mic, foarte ruginit, care se confunda in peisaj si eu era cat pe ce sa il ratez. Imi amintesc ca trebuia sa ajung si la Cabana Cerbu sa mananc peste si imi inchipui ca am trecut de ea din greseala. Probabil era acolo unde era lacul mare. Momentan intru la cascada si ma uit in jur interesat sa vad minunatia. Tot acum apare si un BMW cu patru roti din care se revarsa patru barbati grasi, in maieu, ce vorbesc tare si fac glume proaste. Ma iau drept neamt si incearca sa imi vorbeasca intr-o engleza ciudata. Le supun ca nu au de ce sa se chinuie, schimbam cateva replici si pleaca lasandu-ma sa vad zona in liniste. Cascada nu este foarte spectaculoasa in sine, acum este destul de mica pentru ca, fiind vara, raul este destul de scazut, dar ceea ce este cu adevarat interesant este limba foarte mare de tuf formata deasupra raului. Ce se intampla de fapt este ca apa iese cu presiune din subteran si depune brusc carbonat de calciu, formand aceste limbi bizare. Fac cateva poze, apreciez ca nu prea pot sa cobor in siguranta la nivelul raului ca sa prind un unghi mai bun, incalec pe Tweety si plec mai departe. Ma gandesc sa ma intorc dupa peste, dar nu mi-e foame. Mai bine merg in continuare in drumul meu si o sa opresc in alta parte. Asta se va dovedi a fi o greseala.
Urmatorul obiectiv pentru astazi sunt morile de la Eftimie Murgu. Parcurg in continuare valea Minisului, ma inclin, ma bucur de drumul superb si ma gandesc ca drumul pe la Cheia este mic copil pe langa soseaua asta bestiala. Incet ies din vale, ies dintre dealuri si intru in caldura. Este foarte cald. Cu ploaia ma descurc, dar in caldura asta nu am ce sa fac. Mor. Ajung intr-o zona mai deschisa, unde nu sunt copaci sau nimic dupa care sa ma ascund si ii dau inainte sperand sa ajung in locuri mai racoroase. Nicio sansa. I-oana nu este foarte sigura pe ea asa ca opresc langa un camion mare cu lemne si soferul lui negricios, ca sa intreb daca sunt pe drumul cel bun. Se uita la mine ca la un extraterestru. “Eftimie Murgu e pe aici?”, “...???...”, “Rudaria, localitatea Eftimie Murgu, pe aici e?”, “...nu inteleg...”, “Mori de apa, rudaria!!!”, “Nu stiu...” Ma uit in ochi lui si vad ceafa. Bag a-ntaia si merg mai departe. Gasesc doi baieti goi pana la brau, care arata a localnici si sunt mai albiciosi. Intreb acelasi lucru si primesc un raspuns foarte greu articulat, mai mult gesticulat din care inteleg ca am gresit drumul. Ma intorc si ma intreb daca majoritatea celor de aici sunt oligofreni. Dupa ce ajung in localitate mai opresc de doua ori sa intreb exact unde sunt morile de apa si primesc raspunsul pe care il cautam: Da, sunt oligofreni. Intr-un tarziu gasesc morile. Sunt in capatul unui sat vechi de sasi, sat populat acum intr-o oarecare masura de tigani, destul de degradat dar pitoresc in felul lui. Incerc sa vad partea frumoasa si ma plimb putin pe ulitele prafuite si incinse. Gasesc si morile, insirate pe cursul raului, una singura este in functiune si se invarte avand roata din lemn, iar celelalte sunt incuiate si cu morile orizontale refacute din metal si blocate. Il las pe Tweety in soare si incep sa ma plimb printre canale si cursurile de apa directionate ingenios. Tocmai ma pregatesc sa ma intorc cand vad o usa deschisa si miscare intr-una din casute. Merg mai aproape si vad inauntru o imagine idilica. O batrana intr-o camasa alba macina faina pe roata grea de piatra. Intru si dau buna ziua, o intreb daca pot sa ii fac o poza si vorbesc putin cu ea. Este o femeie dintr-o bucata, rapida si primitoare, imi vorbeste cu accent si imi arata cum functioneaza moara. Aparent, toate morile sunt functionale si sunt detinute de cei din sat, utilizarea si intretinerea lor se imparte intre mai multe familii si functioneaza exact asa cum ar trebui si cum au facut-o de cand au fost construite acum zeci de ani. Ma uit la modul in care se invart cele doua roti de piatra, cum macina faina, arunc si eu cateva boabe si o ajut pe femeie sa isi care sus sacul umplut. Mi se pare foarte frumoasa, sanatoasa si in verva, exact imaginea idealizata pe care o aveam despre tarancile neaose. Parca m-am intors in timp. Ii multumesc pentru experienta si ma bucur sa vad ca inca se mai pastreaza ceva specific si neatins.


















Il intorc pe Tweety si cobor prin satul prafuit si murdar, intru iar in drumul mare si vreau sa merg spre casa. Acum mi-e foame. Rau. Cand ma uit pe harta vad un drum destul de scurt, fata de cel pe care am venit, ce pare “modernizat” atat pe harta mare cat si pe harta muntilor Aninei. Este perfect. Merg pe el si ajung la o intersectie in Y cu un semn pus fix in mijloc, fara nicio sageata. Aha, deci iar sunt in zona de oligofreni. Satul asta Bania, unde eu nu trebuie sa ajung pe unde este? Aleg sa o iau spre stanga, merg doi kilometri, intru intr-un sat, intreb alt om care are probleme de exprimare coerenta desi nu pare beat si aflu ca am gresit. Inapoi. O iau pe cealalta varianta. Drumul se strica si acum este plin de cratere. Aaaauu... laptopul meu. De ce dracu’ l-am luat cu mine? Ajung iar la o intersecte, asta nesemnalizata nicicum. Dreapta sau stanga? Stanga. Patru kilometri, opresc, intreb, nu e bine. Ah!!! I-oana este pierduta si dupa parerea ei sunt in camp. Macar tace din gura. Ma intorc si insist sa merg pe drumul scurt si nu sa ocolesc 70 de kilometri pana la casa lui Calin. Drumul se strica din ce in ce, si cand ajung in Sopotul Nou devine forestier. Forestier, nu foarte rau, dar cu multe gropi si interminabil. 25 de kilometri de praf si hartoape care imi rup spatele. Obosesc si sa stau in picioare asa ca ma asez si las saua sa imi intre incet in cur. Diseara trebuie sa vina Catalin din Bucuresti ca sa parcurgem impreuna cheile Nerei si nu stiu cum va vrea sa ne organizam cu masinile, corturile si mancarea asa ca, oricat de mult as vrea sa ma opresc sa mananc si sa ma spal, merg mai departe, pana in Oravita, bag benzina si mai cumpar niste potol ca sa nu trebuiasca sa fac asta maine dimineata.
Ajung acasa la ora 21.30, frant si infometat, il pun pe Tweety la culcare, examinez laptopul care pare ca inca se mai invarte si mananc in timp ce imi tine companie o lacusta ce se uita la mine de pe ecranul laptopului. La 23.00 ma bag in pat asteptand claxonul lui Cata care nu mai vine.

10 comentarii:

Anonim spunea...

Te urmaresc cu mare placere! Mi-au placut foarte mult pozele din aceasta postare; si comentariile: parca mai... adanci. Cred ca incepi sa intrii in adevarata piele de calator...Felicitari! si noroc de sanatate dar si de oameni mai...calzi. Cred ca te simti adesea foarte singur.
Succes si Domnul sa fie cu tine!

Anonim spunea...

Ma bucur ca se mai gandeste cineva si la " minunile" din Romania...si nu sunt putine.sigur oamenii mai lasa de dorit, dar nu sunt toti la fel.mai avem si cinstiti printre noi.oricum, mult succes si Dumnezeu sa va ajute in toata calatoria...sa va intoarceti sanatos si sa postati cat mai multe.asa aflam si noi...eu va multumesc din suflet pt. ceea ce faceti.

Anonim spunea...

Nu stiu daca e cea mai buna comparatie, dar acei ochi i-am mai "vazut" doar pe Titanic. Oare cum o fi aratat d-na in tinerete? Respect, Andrei!

owene spunea...

Daca citesti pe aici, sa iti dau un scurt info despre Charlottenburg(Sarlota) ca e in lista si mai ai de mers pana acolo. Eu am fost in Charlottenburg fara sa stiu de forma rotunda a satului, cautand "burg"-ul pe care nu l-am vazut. De la nivelul solului, nu am observat mare lucru cu forma satului, mai ales ca acum i-a mai crescut un apendice. Din aer se vede spectaculos. Acum informatia: Daca vii dinspre Remetea Mica, imediat dupa ce iesi din Remetea catre Sarlota, se face un mic drum la dreapta si la 400m pe deal vezi o stana. Pe cioban il cheama Viorel, e unchiul sotiei(iti dau un PM). Daca il gasesti pe acolo(sta f. aproape in sat, in Remetea) o sa poata sa iti spuna in principiu daca o sa apara parapantisti in zona, fiindca la 500km de stana se afla un loc vestit de lansare al parapantistilor din TM si din tara, si deseori primeste comenzi de cas, branza de la parapantisti. Poate, daca nu ai rau de inaltime si ai cu cine, te bagi intr-un tandem si vezi Sarlota de sus.

owene spunea...

500m am vrut sa scriu, nu 500km

owene spunea...

www.sarlota.de
Aici o sa vezi cateva fotografii din aer. Dupa cum iti spuneam, de jos nu se vede mai nimic, decat daca stii dinainte la ce sa te uiti, toata smecheria era sa vezi satul din zbor, iar aici nu mai depindea de tine.

Bafta multa si sa te bucuri de ce gasesti pe traseu!
-- owene

Mihai Cădariu spunea...

"OMG, dude! Like, really? Charlottenburg" :-)) Ce era rau cu Sarlota? Insuficient de cool? :(

Andrei Samoil spunea...

Mitza, regret, dar asa se numeste satul. Asta scrie pe indicator, asa i-am zis si eu. Am aflat abia tarziu ca cei din zona ii spun Sarlota si de unde ar fi trebuit sa il vad.

Mihai Cădariu spunea...

Nici o problema. Nu a fost un repros :). Mi se pare doar amuzant si poate un pic trist, ca in general, se prefera un "ceva" străin, in defavoarea aceluiasi "ceva" românesc...

Anonim spunea...

foarte interesant multi cred k ne dorim makr odata sa facem ce a facut si el multa bafta Lucian din iasi

Trimiteți un comentariu