Ghinion

Dimineata ma trezesc singur in casuta mea mica, ma uit pe geam si il vad pe Tweety cum imi zambeste de sub prelata. Este soare si parca imi spune sa il scot si pe el la lumina. Astazi nu imi propun sa ajung foarte departe asa ca plec mai tarziu.
Ieri am vazut ca mi s-a rupt manusa stanga la degetul aratator si imi iesea cartoful pe afara, asa ca o cos cuminte si mai butonez putin. Cred ca este o imagine foarte haioasa, cum stau eu in casuta mica, de doua paturi si cos in timp ce Tweety motaie alaturi. Totusi, nu prea imi vine sa fac o poza pentru ca apoi rade Mitza de mine, cum fug eu din spatele aparatului sa pozez in actiune. Pe la ora zece vine proprietara la mine sa vada daca sunt in regula, pentru ca nu a vazut nicio miscare. Da, stiu, plec acum!!!
Ies din cabanuta, este soare, imi fac bagajele si imi place foarte mult sistemul asta si rutina pe care mi-am creat-o. Imi place si ca Tweety este la doi pasi si imi propun sa mai stau la casute atunci cand o sa mai am ocazia. Este foarte comod si mai haios decat la pensiune. In timp ce imi montez bagajele, nu stiu de ce, lucrurile incep sa mearga prost. Toate in acelasi timp. Scap prelata intr-o balta, nu stiu de ce coburii nu se inchid bine decat dupa lupte indelungi si, cand vreau sa il pornesc pe Tweety, motorul moare de doua ori. Bai Tweety, credeam ca scapasem de problema asta a ta.
Duc cheia inapoi, si o intreb pe receptionera daca pot ajunge direct in Patrauti, fara sa mai ocolesc prin Suceava. Imi spune ca da, ca pot, pe un drum forestier de doar 3 kilometri.
Ma duc intai la manastirea Dragomirna, foarte aproape de camping si vad ca este intr-o renovare masiva. Intru, vad un semn cum ca intrarea ar fi 3 lei si taxa foto 6, dar nu este nimeni care sa imi ia vreun ban. Nu e nimeni in jur, cu exceptia unor muncitori lenesi care stau si freaca menta. Nu prea am ce poze sa fac pentru ca peste tot sunt schele si pare ca se lucreaza. In viitor, manastirea ar trebui sa arate foarte bine, dar momentan este un mare santier. Se vede destul de clar diferenta fata de celalte biserici din zona, manastirea fiind dezvoltata foarte mult pe verticala. Un element foarte interesant pe care il remarc este braul impletit din jurul bisericii, element pe care l-am tot vazut la bisericile de lemn din Maramures. Totodata, stiu ca turla bisericii ar trebui sa fie decorata foarte detaliat, dar nu reusesc sa vad nimic pe langa schele. Pacat. Ies afara, il iau pe Tweety din soare si plecam spre Patrauti, pe drumul forestier. Nu am probleme pe aici, drumul este lat, destul de drept si mai are zone de pietris, dar am descoperit o smecherie ca sa nu mai am probleme. Cand vad ca intru in pietris, batai ghidonul putin dar rapid in asa fel incat roata isi face loc singura si nu ma mai arunca intr-o parte sau alta. Habar nu am daca asta este solutia cea mai buna, cea recomandata de profesionisti, dar aici merge de minune. Parcurg cei trei kilometri care devin cam cinci pana la sfarsit si ajung in locul in care druml iese din padure, pe langa un canton silvic, dar in fata mea este o bariera incuiata. Ma uit la ea ca prostul si ma intreb ce sa fac. La canton nu e nimeni si rute ocolitoare nu prea vad. In dreapta e sant, in stanga e sant mai mare, Tweety este prea gras si mie nu prea imi vine nicio idee. Pot oricand sa ma intorc si sa ocolesc prin Suceava, dar am de mers cam 20 sau 30 de kilometri si este foarte frustrant pentru ca vad satul Patrauti cum incepe la cateva sute de metri de mine.  Parca prin dreapta as avea loc, daca as da jos coburii si as incerca sa ma strecor printre stalpul de beton al barierei si sant, dar imi este cam frica sa nu pic in canalul namolos. Tocmai cand ma gandeam eu mai cu foc si faceam scheme, apare o dacie rosie din care coboara doi localnici care se scarpina si ei in cap. Unul din ei intra in canton sa il caute pe Ionica (padurarul banuiesc), sau cheia si nu gaseste nici una nici alta. Mai da niste telefoane incercand sa isi dea seama unde poate gasi solutia salvatoare si nu are succes. Apare si o caruta cu alt localnic ce incearca acelasi ritual. Intra in canton si declara ca nu il gaseste nici pe Ionica si nici cheia. Da ma, ne-am prins si noi. Eu imi pierd rabdarea si, vazand atatia oameni in jurul meu, ma incumet sa trec prin dreapta barierei. Imi dau jos coburii si incerc sa il strecor pe Tweety pe potecuta de doar 50 de centimetri in timp ce trei baieti ma tin sa nu cad in sant. Transpir ca dracu, de incordare, ma dezechilibrez, ma sprijina baietii si reusesc sa trec. Imi montez coburii la loc si, cand termin si sunt aproape gata, apare o dacie alba dinspre sat, cu un padurar care nonsalant deschide bariera. Aaaah, sa imi trag singur un sut in cur! Cinci minute daca mai aveam rabdare... Bou mai sunt. Astazi nu imi merge bine, e clar. Mai merg si ultimul kilometru si ajung la biserica. Pai da, asa imi place! Biserica este singura, micuta, in mijlocul satului, intr-o gradina verde si e pustiu. Nu e nimeni, nici turisti, nici localnici, nimeni. Intru in gradina, ma plimb nestingherit, ma uit la pictura de pe pereti. Nu s-a pastrat mult din ea, doar o mica portiune pe peretele intrarii. Oricum, ma bucur ca pot vizita locul asta in tihna. Cand ma satur, il iau pe Tweety si plecam spre Probota. Trec iar prin Suceava, prin haos si aglomeratie si nu imi place deloc. Ma gandesc cum va fi cand o sa ma intorc in Bucuresti, la nebunia de acolo si nu imi surade. Desi uneori imi este mai greu, ma simt foarte bine in ritmul asta, in rutina pe care mi-am facut-o si m-am rupt total de viata mea de dinainte de plecare. Cred ca imi va fi foarte ciudat sa ma intorc si sa renunt la realitatile mele de acum in favoarea jocului ala ciudat cu clienti, liniute trase pe un ecran, santiere, mailuri si trafic aberant. Imi propun sa ma bucur de ce vad acum, desi simt ca sfarsitul excursiei este aproape si o parte din mine isi doreste sa stea in continuare pe drum. Ce este ciudat este ca alta parte din mine se bucura si vrea sa se intoarca, sa stea pe canapea cu un suc in mana si sa se uite toata seara la televizor, sa se culce in patul confortabil, alaturi de Ioana sau sa mearga la munca in biroul aranjat si ordonat. Cred ca am devenit putin schizofrenic.
Ajung la Probota pe drumuri inguste si frumoase, asfaltate destul de bine, prin sate decrepite, traversand dealuri din ce in ce mai mici si campuri din ce in ce mai plate. Exact inainte sa ajung la manastire, de nicaieri apare un nor negru care ma ploua. Ma ploua doar pe mine. Ma uit in jur si peste tot este senin, doar deasupra mea, nemernicul asta imi toarna apa in cap. Cand ajung in fata intrarii prin fortificatii, iese si soarele si mai da o rapaiala, asa la misto. Nu mi-a venit sa cred ca se va intampla chiar asa ceva si nu mi-am scos costumul de ploaie, asa ca acum sunt ud. Astazi nu imi merge bine deloc. Este prima data in tot turul asa ca sunt atat de ud, iar afara este soare. E clar, nea ala de m-a calauzit pana acum atat de bine, are ceva cu mine. Am gresit ceva, undeva. Poate pentru ca l-am enervat pe paznicul ala amarat de la Voronet. In manastire trec pe langa afisul obisnuit cu lista de preturi (3 lei intrarea si 6 lei taxa blestemata), ma plimb putin prin curte si intru repede in biserica pentru ca sa nu ma ud si mai tare. Acolo dau peste o maicuta, singura, pe care o intreb daca la ea trebuie sa platesc. “Ce sa platiti?” “Intrarea”, “Da... trei lei, dar nu aveti voie sa faciti pozi in biserica, doar afara” “Da, stiu.” Ii platesc, o vad asa serviabila, imi inspira ceva asa ca intru cu ea in vorba si o intreb de ce nimeni nu ma lasa sa fac poze inauntru. “Pai sigur, picturili si digradiaza di la lumina”, “Si daca fac fara blit?”, “Sigur, lumina tot lumina ii. Nu, nu-i voie.” Da, bine, banuiesc ca nu s-a omorat cu fizica, dar nu oi sta eu acum sa ii explic cum functioneaza aparatul meu si ca nu emite lumina cand fac poze. Intru in biserica si ea vine dupa mine ca sa imi explice. In sfarsit imi explica si mie cineva ce este cu picturile de pe pereti. Pictura este proaspat restaurata si imi arata in pronaos ca este zugravit un fel de calendar al sfintilor ce stau pe diferite niveluri, in functie de cat de importanti sunt. Imi mai arata diferite scene din biblie pictate in stilul tipic ortodox si imi vorbeste despre Sfantul Nicolae ilustrat pe peretele de langa catapeteasma, care “uitati cat de magnific este pictat, cu evanghelia deschisa. In mod normal este reprezentata inchisa, dar aici au facut-o deschisa ca sa ii dea o grandoare aparte.” Este clar, aici este o alta lume, una de simboluri, tagme si canoane, pe care eu nu le cunosc. Ma intreaba ce religie am si ii spun ca sunt botezat ortodox, dar inca nu m-am hotarat. Se stramba putin, apoi zambeste si spune ca mai am timp si ca “Dumnezeu ne iubeste pe toti la fel, crestini sa fim.” Imi mai explica diverse chestii, imi povesteste si despre Voronet, unde albastrul a capatat o alta intensitate pentru ca a fost dat direct pe tencuiala si nu s-a folosit var care “ia din lumina vopselei”.
Ies afara si, inainte sa plec, o intreb despre taxa foto si de ce nu mi-a luat bani si pentru pozele pe care le-am facut afara. Imi spune ca au pus ai de sus taxa dar ei nu i se pare corect sa ia alti bani doar pentru poze. “Ca omul vini sa vada manastirea si sa aiba si el o amintiri. Nu faci niciun rau si nu ii dam nimic de banii aia. Pentru intretinere sunt banii de intrare.” Aha, deci aveam dreptate! Toata lumea stie ca povestea asta este o porcarie, oamenii se feresc sa o aplice din acest motiv si raman doar cimpanzeii frustrati ca sunt mici si nu ii baga nimeni in seama sa se erijeze in aparatori ai biletelor. Ies afara din biserica si ma intreb de ce nu este cate un ghid la fiecare manastire. Pentru asta as plati bucuros. In loc, ei au pus paznici cu exces de zel. Vad ca ploaia s-a oprit, asa ca ma plimb prin gradina, iar maicuta iese dupa mine si imi spune sa iau un mar din pom, ca sunt bune si nu sunt stropite. Trag de o creanga, ma ploua bine de pe frunze, iau un mar si musc cu sete. Cred ca este cel mai dulce si mai gustos pe care l-am mancat de mult timp. As mai vrea unul, dar nu mai ajung si in pom nu vreau sa ma catar acum. Cred ca asta a fost alt semn si incerc cu greu sa il inteleg.
Pe Tweety il gasesc afara, ud si dornic de drum. Vad ca aripa din spate iar s-a desprins si imi propun ca la prima oprire sa ma ocup de ea si de mai multe chestii pe care vreau sa le verific. Nu vreau sa ocolesc prin Pascani ca sa ajung in Harlau, I-oana nu stie alta varianta, dar vad pe harta un drum de tara care trece prin Siretel si ajunge direct in Harlau. O iau pe acolo, mai intreb cativa oameni care ma directioneaza foarte bine si clar, ies de pe asfalt si intru pe un drum foarte bun, destul de plat, dar de pamant, iar I-oana este disperata. Are doua faze: ori crede ca sunt in camp si tace, ori recalculeaza traseul in draci. Insist sa merg inainte si peisajul se schimba dramatic, drumul ocolind niste dealuri foarte plate, fara vegetatie si cu pasuni intinse. Trec pe langa cateva stane, ajung pe coama dealului si opresc sa ma uit la intinderea mare. Incerc sa imi inchipui relieful asta marit de patru sau cinci ori ca sa imi fac o idee despre cum este in Mongolia, asa cum am vazut-o in poze. Nu prea reusesc. La un moment dat, dupa cativa kilometri buni parcursi pe acest unic drum printre dealuri, se trezeste si I-oana: “In doua sute de metri, incadrati-va pe banda dreapta”. Ce banda femeie? Ai bolunzit? Poate vrei sa spui “intrati in santul drept” pentru ca aici benzi nu avem. Ai inceput sa ma enervezi. Ia vezi ca poate ne despartim si mi-o iau amanta pe Garmina. Ii caut butonul de oprire si pana la Harlau navighez cu harta, in liniste. Aici ajung la biserica “Sfantul Gheorghe” si nu inteleg mare lucru. Biserica a fost construita, reconstruita, demolata si refacuta. Aceasta ultima varianta are planul triconc si elemente gotice, la fel ca multe din bisericile din zona, pe care le-am vizitat deja. Ciudatel la biserica asta este ca la un moment dat a fost pictata pe exterior si elementele gotice ale golurilor, arcadelor si absidelor au fost initial astupate, iar ulterior, pictura a fost data jos cu tot cu tencuiala pentru o restaurare. Acum, exteriorul bisericii este finisat cu piatra si caramida aparenta, este foarte pregnant stilul gotic si arata destul de interesant, dar cam ciudat. Fac cateva poze, iau un mar din livada, dar vad scris pe un copac “otrava” asa ca imi propun sa il spal inainte sa il mananc si plec mai departe, spre sud. Ma opresc la o benzinarie, mananc ceva si il iau pe Tweety la puricat, ung lantul, verific uleiul, verific nivelul lichidului de frana si presiunea in roti. Apoi desfac iar aripa plina de ulei de lant, ma enervez ca nu au tinut colierele, scot letconul pe gaz si topesc plasticul pana il sudez asa. Na, gata? Acum putem merge? Plec spre Miclauseni, spre Castelul Sturdza. Il gasesc la 20 de kilometri nord de Roman, direct din drumul principal si cand ajung, am o senzatie asemanatoare cu cea de la Micul Trianon. Intr-un domeniu mare, la capatul unei sosele inguste, este acest palat in stil neogotic, refacut si restaurat de cateva ori, dar lasat acum in paragina. Exteriorul arata bine, dar la interior picturile de pe pereti sunt scorojite si brazdate de slituri pentru cablurile de curent, taiate si chituite prost, peretii au mucegai, stucaturile sunt lovite si ciobite, iar inauntru are loc o tabara de creatie pentru copii. Nu pot sa vizitez interiorul mai departe de cateva holuri, dar dau o tura pe afara si mi se pare mare pacat ca nimeni nu se ocupa ca lumea de acest loc.
Imi place stilul unitar si consecvent al decoratiilor, fac cateva poze si plec mai departe, spre Targu Ocna. Inainte de asta, vorbesc cu Gelu, care s-a oferit sa ma gazduiasca in Comanesti si sa imi fie ghid in zona lui. Aflu ca nu am nicio sansa sa intru astazi la salina pentru ca ultima intrare este la 16.00, asa ca ma indrept spre casa lui. Pe drum, la Bacau, ma ploua de ma inebuneste, dar, dupa ce ma imbrac bine, nu imi ramane decat sa ascult rapaiala picaturilor pe casca. Din Bacau cotesc spre Moinesti, nu inteleg nimic din indicatoarele lor puse aiurea, ma bazez pe I-oana sa ma duca pe unde trebuie si, intr-un tarziu, ies din trafic si ajung pe drumurile de doua benzi cu care m-am obisnuit. Gelu ma preia de la intrarea in Comanesti, apare calare pe Portocala – o Yamaha Drag Star – si il urmaresc pana la casa batraneasca a bunicilor lui unde intram exact inainte sa inceapa din nou sa ploua. Imi spune ca el sta aici ca sa nu stea cu parintii ce au casa foarte aproape si imi arata un pat unde pot sa dorm. Ca stil, imi amineteste de Mircea din Hunedoara. Este inginer, lucreaza aici, la Petrom, are 27 de ani si este proaspat motociclist, dupa o lunga asteptare. Apare o sticla de vin, apare si mancare, stam mult de vorba si mie mi se pare foarte ciudat cum deja stie tot felul de lucruri despre mine.  Nu ma pot obisnui sa intalnesc oameni care ma urmaresc si care par ca ma cunosc desi eu nu ii stiu pe ei. Este ciudat. Gelu ma ajuta sa imi fac traseul pentru a doua zi, ma convinge sa nu merg pe un drum care ar fi fost foarte prost ci sa abordez alta ruta si imi spune ca ma va insoti la cateva puncte. La un moment dat ma retrag sa mai butonez, sa postez ultimul articol si adorm pe la ora 12.00, sub plapuma calduroasa si pe pernele extrem de grele si tari, pe gustul meu.

Dimineata nu imi vine sa ma dau jos din pat. Este atat de bine ca opresc ceasul de mai multe ori. Ma trezesc la 7.00, ma spal la cismeaua din curte, Gelu imparte cu mine niste branza excelenta si, dupa ritualul impachetarii de dimineata, plecam la drum. Afara este frumos, senin, dar cam racoare. Imi este putin rece, dar mi-e lene sa ma opresc sa imi scot ceva de imbracat asa ca merg mai departe. Gelu opreste sa imi arate prima sonda din Romania, pe malul unui rau, transformata acum in monument. Apoi, mergem spre Monumentul Eroilor de la Magura, in onoarea celor cazuti in Primul Razboi Mondial. Drumul este superb, facem dreapta din drumul judetean si incepem sa urcam un deal, pe o banda de asfalt de doar o masina  si o roata, prin padure. Panta este foarte abrupta si chiar ma gandesc ca nu ar fi bine sa scap in jos pe aici. La un moment dat, o veverita sare dintr-un copac si trece exact prin fata rotilor lui Gelu. La marginea drumului se intoarce, se mai uita putin la noi si fuge in frunzis. Ajunsi sus, la monument, Gelu ar fi vrut sa urcam in turn, dar nu putem pentru ca nu il gasim pe paznic. Ne resemnam sa facem poze de jos. Ceea ce mi-a placut cel mai mult pana aici a fost, insa, drumul. As fi venit pe drumul ala chiar si daca sus nu ar fi fost nimic.
Ne dam jos din corcodus si Gelu ma insoteste pana la Salina Targu Ocna unde ne despartim. El merge la niste prieteni in Focsani, iar eu cobor in salina. Inainte de asta, am fost anuntat ca la ora 11.00 voi fi sunat sa mai dau un interviu, de data asta pentru Radio National FM. Iar am emotii si, fiind ora 9.40, nu stiu daca sa intru sau sa astept afara. Ma linisteste vanzatoarea de bilete care imi confirma ce spunea si Gelu, ca jos as avea receptie. Platesc bietul de 18 lei, mi se pare cam scump si trec prin poarta rotativa. Aici ma asteapta un autobuz care, dupa ce se umple cu turisti, localnici si copii foarte galagiosi, pleaca in jos, prin mina, pe galeria mare. Ajungem la statia finala, ma dau jos si incep sa haladui prin muntele de sare. Nu sunt foarte impresionat. Mi-a placut mai mult la mina Cacica, iar despre Salina Turda nu mai vorbesc. Aici este o retea ortogonala de galerii, ca o tabla de X si 0, iar in diferite colturi sunt aruncate functiunile la moda. Sunt cateva terenuri de sport, o fantana arteziana intr-un lac foarte mic, niste balansoare si locuri de joaca pentru copii, un mic muzeu al sarii, o bisericuta sapata in sare, un chiosc cu pufuleti si cafea si cam atat. Dau o tura si vad ca se apropie momentul sa fiu sunat de la radio asa ca nu ma mai agit sa ies si astept aici. Ma asez pe o banca si adorm cu capul in maini. Ma trezeste telefonul. Este Denis, unul din prezentatori, care m-a sunat sa vada daca sunt disponibil acum. Ce sa fac, ma frec la ochi si ma fac disponibil. Ma suna din nou in cateva minute, vorbesc, iar am emotii, incerc sa le raspund la intrebari, fac ei putin misto de mine ca mi-am lasat-o pe Ioana singura acasa, dar stiu ca mi-o merit si gata. In cateva minute am terminat, dar eu sunt infrigurat si epuizat. Ah, emotiile astea. Ies afara si ma duc la Tweety sa plecam mai departe, spre Slanic Moldova.
Aici dau peste o statiune mare, cu hoteluri, pensiuni si restaurante, asemanatoare cu statiunile de pe Valea Prahovei, dar care nu imi spune nimic. Spre finalul localitatii apar si izvoarele, niste robineti in stanca unde este coada ca sa isi ia lumea apa. Il pun pe Tweety sa stea si el la coada, sa imi tina rand cat fac niste poze si apoi imi umplu si eu sticluta cu apa miraculoasa. Nu imi pare ca are alt gust, dar poate nu ma pricep eu la ce e bun. Teoretic, de aici ar fi un drum foarte scurt si direct pana in drumul principal, in E574, dar Gelu imi spunea ca este foarte prost, ca trec doar masinile de teren si alea destul de greu. Nu il cred si ma bag putin pe drum, in sus, ca sa vad cat de rau poate fi, dar ajung destul de repede la niste zone namoloase, unde Tweety incepe sa danseze indaratnic. Da, bine, nu are rost sa ma chinui aiurea, asa ca ma intorc pe unde am venit si abia apoi incep sa urc in pasul Oituz.
Incepe sa ploua, de data asta este mai tare, si nu am dubii ca trebuie sa ma opresc sa imi pun costumul. Traficul este foarte enervant, este plin de camioane lente si de viteji din Iasi. Astia conduc la fel ca tampitii din Bucuresti, agresiv, fara noima, accelereaza aiurea si nu ma lasa sa depasesc. La un moment dat, in fundul meu apare un Iveco ce sta acolo, la un metru. Ii fac semn sa stea mai departe, dar nu intelege. Ma grabesc sa depasesc ce am si eu in fata si apoi ii fac semn sa se duca, sa ma depaseasca pentru ca ma streseaza foarte tare, mai ales ca asfaltul este ud. Incepe sa ma doara capul cumva ciudat, doar partea dreapta. Initial cred ca este de la casca, dar, oricat as rearanja-o, capul tot ma doare. Opresc si cumpar un kurtoskalacs de la o femeie ce ii face proaspeti, in mijlocul drumului si stau sa mananc. Nu reusesc sa il termin si iau restul cu mine. Vad ca incet ies din ploaie, cobor serpentinele si ajung jos, la soare, dar nu prea ma bucur de drum. Nu ma simt bine. Capul tot ma doare si sunt cam ametit.
In spatele meu apare iar dubita Iveco, alba, cu numar de Iasi si iar sta agresiv la un metru de fundul meu. Probabil au oprit si ei si acum am avut ghinionul sa ne intalnim din nou. Iar ii fac semn sa nu mai stea asa aproape, iar nu intelege. Ciupesc frana, cat sa imi aprind stopul si desteptul se sperie, trage stanga, ma depaseste si apoi imi franeaza in fata, inchizandu-mi unghiul, cu intentia clara sa ma scoata de pe drum. Nu am chef acum de circ, mai ales cu urnagutani din astia. Bineinteles ca franez mai tare decat el, il ocolesc prin spate si plec inainte dupa ce ii fac niste semne explicite. Haios este ca vad cum imediat langa el opreste un Logan rosu, i se deschid portierele si sta o vreme. Apoi, vad cum masina rosie apare in spatele meu si sta acolo mult timp, orice as face, iar dubita pastreaza o distanta mai mult decat suficienta de noi. Ne si depaseste intr-un final, fara alte semne sau faze de prost gust si dispare in zare. Cred ca tipul din Logan a vazut faza, i-a spus si el vreo doua ciumpalacului de la volan si probabil i-a bagat mintile in cap. Interesant este ca are tot numar de Iasi.

Ajung in Targu Secuiesc, I-oana ma ghidoneaza cam aiurea prin oras, iar incepe sa ma enerveze si merg pe un drum frumos, pe o vale, cu serpentine, pana la Balvanyos. Se pare ca sunt pe muntele Puturosul. In toata zona asta, in diverse locuri, sunt emanatii puternice de sulf si alte gaze, ca si izvoare cu ape acidulate si imputite care iti fac bine. In statiune, gasesc un semn catre Pestera Sulfuroasa unde mi-a recomandat Sebi sa merg, il urmaresc pe un drum forestier foarte prost si, la un moment dat, ma hotarasc ca ma chinui degeaba asa ca il opresc pe Tweety, il incui si continui pe jos. Oricum, pana la grota nu sunt decat 800 de metri din statiune. Am facut bine, pentru ca drumul se strica puternic, se transforma intr-o poteca si ajung repede la grota. In toata zona pute a oua stricate si initial nu ma prind care este smecheria cu locul asta. Este o grota, mica, ce are peretii placati cu piatra si doua bancute puse pa margine. Intru si eu, iar atunci cand ajung in capat, vad urmele de pe pereti si inteleg. Grota este sapata in jos, si aici sta ca intr-o cada, la un anumit nivel, un gaz sulfuros. Se vede foarte clar urma de pe pereti, unde s-au format niste depuneri galbene. Stau putin inauntru, ma prind ca nu este bine sa respir gazul intepator, dar oricum este foarte putin aer aici. Ce este foarte ciudat este ca incep sa simt o caldura intensa, dar placuta pe zonele corpului scufundate in gaz. Foarte haios. Ies afara dupa cateva minute si plec in jos, cobor si ma intorc la Tweety. Tot in zona asta mai este o mlastina cu muschi si un cimitir al pasarilor, dar noi mergem acum la lacul vulcanic Sfanta Ana. Drumul este superb, de asfalt proaspat, cu serpentine frumoase, prin padure, dar ma simt destul de rau si nu ma bucur prea tare de el. Ajung la o intrare, unde un tanar in uniforma imi spune ca pot sa imi las motorul aici, la ei in parcare si sa platesc 5 lei ca sa intru, sau pot sa cobor un kilometru si jumatate pana in crater, pana langa lac si sa platesc 10 lei. Mi se pare foarte normal. Uite, eu acum nu am chef de mers pe jos asa ca sunt mai mult decat bucuros sa platesc in plus, sa poluez putin rezervatia si sa parchez langa lac. Vad ca aici cineva s-a ocupat bine de tot de zona. Parcarea este mare, pazita, este in spatele unui paravan de copaci ca sa nu strice aspectul lacului, iar aici nu se pun corturi, nu se fac gratare, se vine si doar se sta la plaja pe iarba verde si poti sa faci cate o baie. Stau si eu pe iarba, ma bucur de peisaj, fotografiez niste tineri care sar in apa de pe un ponton de lemn, dar tot nu mi-e bine. Cred ca am racit. Nu o fac prea des, dar cand o fac este bai. Vreau sa ma cazez undeva si sa fac un dus fierbinte. Ma intorc la Tweety si un paznic din parcare, tot un tanar in uniforma de camuflaj, imi spune sa ma duc la punctul de belvedere putin, mai sus, de unde se vede frumos lacul. Opresc si acolo, urc niste trepte de lemn si ajung pe o platforma amenajata undeva sus, de unde vad tot craterul. Lacul, fiind vulcanic, este format intr-un crater mai mult sau mai putin conic si impadurit. Iau niste pastile pentru cap si, de aici, plec spre Baile Tusnad, merg iar pe drumuri frumoase si meandrate, dar cand ajung in statiune am aceeasi senzatie de Valea Prahovei. Orasul seamana foarte mult cu Sinaia sau cu Predeal si, in afara de apele si izvoarele care acum nu ma inspira la bai sau alte tratamente, nu vad nimic special. Ma intorc pe unde am venit si gasesc un loc de stat in Balvanyos. Aici toata lumea vorbeste ungureste, ma inteleg mai greu cu ei in romana, dar reusesc sa obtin o camera cu baie la 40 de lei si o masa calda cu un excelent gulas de fasole in pita. Fac un dus oparit si ma bag in pat sa butonez pana cand imi pica ochii in gura si adorm sperand ca maine o sa ma simt mai bine.