Cu fundu’n sus

Dimineata mai butonez putin, Adriana imi aduce rufele uscate peste noapte si imi spune ca pot sa cobor cand vreau sa mananc. Imi este foarte foame asa ca o urmez imediat. Ma imbuib cu oua ochiuri, cas, urda si un excelent gem de prune, imi strang lucrurile si plec. Vad ca Gaxel imi spune ca daca nu mi se inchid coburii este pentru ca mi-am luat prea multe lucruri si ca probabil pot renunta la trei sferturi din ele fara probleme. Mi se pare un sfat bun, ma uit la ce am cu mine si imi dau seama ca deja am folosit trei sferturi din lucruri, iar restul sunt scule, piese de schimb si alte chestii pe care chiar sper ca nu voi ajunge sa le folosesc. Imi incui coburii, mai mesteresc putin la Tweety, ung lantul, mai strang putin mufa ce alimenteaza modulatorul si sistemul audio si plec. Cobor catinel si o iau spre Brasov. Trebuie sa merg pe drumul Brasov – Targu Mures pentru ca am inteles ca parca este facut special pentru motociclete. Este cald, mi-am deschis toate aerisirile si tot transpir. Am uitat sa imi spal vizorul si am impresia ca ma uit printr-un insectar. Ar trebui sa ma opresc la prima benzinarie. Mai rabd putin pana trec de Brasov. Incep sa merg spre nord si incep serpentinele. Acum chiar ca nu mai opresc. Intr-adevar, drumul este de vis. Asfaltul este impecabil, sunt doua benzi pe urcare, si curbele tocmai bune, ar fi perfecte pentru o vitezana si un pilot care sa stie sa puna genunchiul jos. Eu cu Tweety suntem cuminti ca sa nu lovim cu bagajele, cricul, sau altceva important. De la un punct drumul se ingusteaza si raman cu traditionalele doua benzi in acest mare podis orizontal si incins. Pe aici, fiecare sat pare ca are cate o biserica fortificata. Este si normal, pentru ca in perioada navalrilor tatare, toti locuitorii se refugiau in biserica si incercau sa reziste acolo, de unde si ideea de a face un zid mare de jur imprejur, ca sa poate da cu pietre in capul uratilor de jos. Tocmai admir din viteza biserica din Homorod cu turnul mare si zidurile inalte, cu contraforti, specific medievala si decid sa opresc sa o vad pentru ca mi se pare interesanta. De nicaieri, apare in mijlocul drumului un politist care ma indica necrutator si imi face semn sa opresc. Eu semnalizam deja, asa ca ma conformez. Imi cere documentele protocolar si, pana ma scotocesc, il intreb ce am facut. Imi spune ca nu am facut nimic asa ca ma relaxez. Il las sa se uite pe hartii, se uita la motor, imi da plasticele inapoi si ma intreaba daca ma pot ajuta cu ceva. Banuiesc ca de o escorta nu se pune problema asa ca ii spun ca nu. Incerc sa intru in biserica, dar este inchis. Politistul imi spune ca de obicei este incuiat la cele care nu sunt monumente sau doar nu sunt cunoscute. Plec. Prima oprire o fac la Rupea, la cetate. Umblu putin  aiurea prin localitate pana sa ma prind pe unde sa o iau, mai intreb niste oameni si, in sfarsit o cotesc iar pe un drum de piatra sparta. Drumul este in constructie, sunt utilaje mari, gramezi de pietris si multi muncitori. Cand ajung in sfarsit la cetate ma lamuresc ce este cu tot haosul. Aici este acelasi haos pentru ca se renoveaza vechea cetate. La intrare scrie mare ca persoanele neautorizate nu au voie inauntru pentru ca risca sa se accidenteze. Imi iau acest risc si intru. Incerc sa vad pe langa santier si descopar ruina. Aici este o cetate foarte veche, romana la inceputuri, cu trei incinte concentrice, care a suferit mult in decursul timpului si acum cineva probabil ca o transforma intr-o fabrica de bani. Muncitorii nu prea stiu sa imi spuna ce anume va fi acolo, iar eu ma plimb prin incinta gandindu-ma cum e mai bine. Sa conservam ruinele in forma actuala si sa invatam ceva din ele doar daca ne transformam toti in arheologi si incepem sa intelegem urme, stiluri, influente, sau sa le transformam intr-un parc de distractii tematic, putin kitsch, dar care va arata foarte spectaculos si, mai ales, va produce foarte multi bani. Sincer sa fiu, nu stiu raspunsul corect, dar cred ca este undeva pe la mijloc. Fac niste poze, incerc sa imi imaginez diversele functiuni pe care le aveau inainte ruinele din piatra de numai un metru inaltime si plec mai departe spre satul Darjiu. I-oana imi face traseul si imi spune ca nu poate decat pe drumuri nepavate. Asta e... ce sa fac acum. Hai ca nu o fi chiar ca la Sona. Doar este un obiectiv UNESCO, ar trebui sa se poata ajunge acolo si altfel decat cu caruta. Ei bine, ma insel. Iar sunt pe macadam, iar imi derapeaza fata in stanga si in dreapta, iar il zdrangan pe Tweety prin gropi. Bah... si incepuse ziua asa de bine... Incep sa exersez cum este sa merg in picioare si descopar ca mi-ar fi bun un ghidon un pic mai inalt. Macar asa ma dor picioarele, dar nu ma mai doare fundu’ si spatele atat de tare. Merg 12 kilometri si ajung in sfarsit in sat. Intre timp am trecut dealurile in Harghita, si ma simt de parca sunt in alta tara. Nu inteleg nimic din ce scrie pe semne, totul este in maghiara, iar cu oamenii mai bine vorbesc in engleza. Am uitat sa il intreb pe Benci cum se spune “buna ziua” si vad ca acum mi-ar fi folosit. Gasesc biserica si intru printr-o usa din lemn mare si grea, in interiorul fortificatiilor, pana langa biserica. Conceptul este mai simplu aici, biserica este imprejmuita doar cu niste ziduri ce au un acoperis adosat, cu panta spre interiorul incintei si sub acesta este stransa o colectie mare de obiecte vechi, specifica vietii din aceasta zona. In interiorul bisericii utilizate frecvent de comunitatea din zona, se mai pastreaza o pictura foarte veche si interesanta. Mi se pare fascinant cum, inainte de renastere, picturile religioase catolice aveau acelasi stil bidimensional si erau foarte similare picturilor ortodoxe pe care le stim cu totii. La intrare scria ca ar trebui sa platesc 5 lei pentru vizita, dar nu este nimeni aici caruia sa ii dau banii. Ma invart putin, dau o tura, inconjor biserica si gasesc un om care se uita mirat la mine. Imi spune ceva in ungureste si ii arat ca nu inteleg, asa ca ma intreaba daca vorbesc engleza. Ii spun ca da si ma bucur ca putem comunica. Apoi, ma intreaba de unde sunt si, dupa ce ii spun ca sunt din Bucuresti, imi zice ca putem vorbi si in romaneste. Aha... lung drum. Nu ma suparam sa vorbesc in orice limba vroia, atata timp cat ne intelegeam. Imi explica pe scurt ce e cu biserica, cum era folosita si ma lasa sa umblu de capul meu. Intreb daca nu ar trebui sa platesc bilet si imi spune ca este suficient sa las cat vreau eu in cutia de donatii din biserica. Ii pun 5 lei in cutia de lemn si ies afara la Tweety nu inainte de a remarca ceasul solar care arata ora gresita, fiind ora 14.00. Ma gandesc ca nu se poate regla si imi ia putin sa imi dau seama ca suntem pe ora de vara. O butonez putin pe I-oana si ma prind ca am si o alta variana de drum inapoi in traseul meu, care pare ca ar fi mai pe asfalt, dar este mai lung cu 20 de kilometri. Mi-a cam ajuns hurducaiala pe ziua de azi, asa ca o iau pe drumul mai lung si bine fac. Asfaltul nu este genial, dar macar merg mai repede si spatele meu se bucura. Pe aici este momentul in care se strange (si in unele locuri se coseste) fanul asa ca toata lumea este pe strada, cu carute imense cu iarba galbena si cu coase. De fiecare data cand depasesc o caruta imi aduc aminte de bancul cu “Iete un motociclist fara cap...” si incep sa rad singur in casca. Opresc de cateva ori sa fac poze si mai opresc si in dreptul unui depozit de casat biciclete sa ii arat lui Tweety ce se intampla cu jucariile cu doua roti care nu au fost cuminti. Este ingrozitor de cald. Decid ca nu se mai poate cu geaca, asa ca o dau jos. Stiu, nu e frumos, nu e sigur, daca pic ma fac muci, dar nu mai pot. Plec si vantul ma usuca si ma racoreste. Aaaaaaahhhh... ce bine e. Beau apa in prostie si imi umplu din nou sticlele de a o cismea locala, albastra.
Ajung din nou in drumul mare, merg putin si I-oana imi spune ca, daca vreau la Viscri, iar o luam pe macadam. Bai femeie, nu te-ai plictisit? Nu se poate sa nu fie drum cu asfalt pana in satul asta.  Este in patrimoniul UNESCO! Nu o ascult si merg inainte. Na, acum recalculeaza! Mai merg putin si dau de semn. Viscri la stanga. Se trezeste si I-oana sa imi zbiere in casca exact atunci ca trebuie sa o iau la stanga. Deja cred ca avem o problema de comunicare... Drumul este asfaltat, dar are petice de piatra, sau mai bine zis, este de piatra cu petice de asfalt. Ajung in sat care este foarte frumos, dar atins de turismul comercial. Casele sasesti sunt aliniate in curbe line, drumul este bine marcat si au aparut tarabele care vand gemuri, caciuli si sosete de lana, haine populare si altele asemenea. Macar nu sunt trancanele de plastic si bate de baseball, pentru ca aici vin predominant turisti straini. Treaba cu sostele de lana este o adevarata afacere, fiind un proiect mai amplu derulat de straini, pentru a pastra obiceiurile si specificul zonei. Imi parchez motorul in fata intrarii in biserica si ignor cativa muncitori care speculeaza ce ar face ei cu motorul meu, care l-ar vinde, care l-ar tine. In biserica fortificata, in stil romanic, foarte veche, patina timpului se simte. Desi restaurata relativ de curand, interventia cu mijloace moderne nu se simte. Arata de parca acum tocmai a fost descoperita dupa ce a zacut uitata de timp si lume cateva sute de ani. La intrarea in incinta vad un afis cum ca trebuie sa platesc, dar din nou nu am cui. Merg mai departe si aud prin usa bisericii acordurile unui concert de orga. Asta nu pot sa ratez, asa ca intru repede si descopar ca sunt singur. Organistul repeta ceva si biserica este goala. Inauntru, patina timpului este si mai pregnanta. Stranele sunt foarte simple, vechi si tocite, iar de o parte si de alta a singurei nave a bisericii se afla doua balcoane de lemn ce se extind din cor. Inca sunt vizibile picturile pe lemn si este pustiu. Ma asez intr-o strana si ascult. Este racoare si am impresia ca muzica umple spatiul mare cu ceva material, tangibil. Mai sunt aici doi muncitori care lucreaza la renovare undeva in spate si, cand aud, vin repede si se aseaza si ei. Stam toti trei pe bancutele vechi de lemn si zambim unii la altii simtind muzica trecand prin noi. Dupa jumatate de ora organistul ia o pauza si se mai aude doar vajaitul compresorului orgii. Ma ridic putin buimac si vad ca unul din muncitori imi face semn sa intru printr-o usita mica aflata in peretele de vest. Urc o scara foarte ingusta, din caramida, apoi una din lemn, si ajung sus in turnul bisericii de unde vad orasul si dealurile din jur. Aici este o briza foarte placuta care ma usuca si ma racoreste. Fac cateva poze si cobor. Este foarte interesant cum poti sa urci in spatii de acest gen, fara probleme din partea nimanui, mergand pe scaduri putrede, pe podete cu gauri, pentru a ajunge in locuri cotlonite si ascunse, in poduri si donjoane. Ma intreb daca turistii care vin aici stiu de locurile astea. Nu prea cred, pentru ca mi-e mie greu sa ma strecor prin ele. Ma gandesc ca nu ar trebui sa fiu aici, dar nimanui nu ii pasa si acum ma bucur de asta. Exact cand ajung in curte, apare grabita si vanzatoarea de la bilete cu o galeata si un mop in mana. Ii spun ca probabil ar trebui sa ii platesc si imi ia cei patru lei, nu inainte de a-mi explica ce am de vazut. Am fost deja peste tot asa ca ies.
De aici merg la Saschiz. Este aproape, este pe drum, dar este cam tarziu si mi-e putin cam sila sa trag sa ajung in Sighisoara, ca sa ma chinui acolo cu cazare si mancare si sa mai pierd vremea aiurea. Totusi, ma gandesc ca pot sa ma grabesc in Saschiz si sa merg direct in Sighisoara la un loc pe care il stiam din vizitele mele trecute. Cand ajung in sat, opresc langa biserica si vad un Info Center. Stiu cum sunt cele din tarile vestice, niste puncte de informare unde poti gasi date despre toate pensiunile, restaurantele si obiectivele din zona, cu oameni serviabili care te ajuta intr-un mod dezinteresat cu sfaturi si rezervari. La noi nu exista asa ceva, majoritatea fiind doar un fel de mici tepe prin care diversi isi promoveaza doar anumite hoteluri sau restaurante scumpe. Fara sa imi fac mari iluzii intru si intreb daca pot vizita biserica. O intalnesc pe Ana-Maria, o fata draguta, intr-o rochita neagra care imi vara sub nas un teanc de pliante si imi spune ca, din pacate, biserica se renoveaza si nu se poate intra inca o luna, dar ca ar trebui sa ma duc la cetatea taraneasca de pe deal si sa fac de acolo niste poze frumoase cu biserica. Deci iata un centru de informare adevarat! Imi povesteste putin despre zona si zice ca ei incearca sa promoveze acest loc nu doar din punct de vedere al pietrelor care trebuie vazute, dar si prin interactiunea cu cultura locala, cu oamenii, obiceiurile lor si cu mancarurile specifice. Hmmm... mancare... da, mi-e foame. Imi place aici. Este frumos, este curat, soarele apune, am de vazut o gramada, casele sunt ingrijite si arata foarte bine, nu sunt vopsite in roz. O intreb daca nu imi recomanda un loc unde sa stau. Imi da vreo doua solutii, dar, spune ea, daca tot imi place sa fac poze (a vazut tunul de la gat) ar trebui sa merg la Hanul Cetatii, o casa veche reconditionata si transformata in hotel. Costa 80 de lei pe noapte fara mic dejun, dar cand o rog sa sune sa vada daca au locuri libere, o convinge pe gazda si imi pune si micul dejun in banii astia. Vreau intai sa ma duc la cetate si apoi sa ma cazez, ca sa nu pierd lumina de dupa-amiaza. Inainte sa plec ma intreaba ce e cu toate abtibildurile de pe coburi, ii povestesc si imi cere si ea unul. Ii dau abtibildul turului si plec. La sfatul lui Ana-Maria, nu merg cu Tweety la cetate pentru ca drumul este foarte prost, ingust si cam namolos. Bine fac, pentru ca m-as fi chinuit. Merg in schimb in cizme si mor de cald. Lesin de cald. Transpir ca naiba. Dupa un kilometru jumate si 20 de minute de mers ajung in sfarsit. Este cam ruinata, dar imi place foarte tare pentru ca se simte patina timpului, pot sa respir istoria locului si pot sa umblu in voie pe metereze si prin turnurile surpate. Fac cateva poze si gasesc fosta fantana unde se zice ca era (si inca ar mai fi practicabil macar pe o portiune) un coridor ce duce direct catre sat. Asta ar fi foarte interesant de vazut. Cobor din deal, il iau pe Tweety si ma duc la doamna Lidia. Inainte de asta, trecand pe langa Info Center, vad ca Ana-Maria a lipit abtibildul in geam. Ce bine ii sta... Hanul este foarte interesant. Doamna Lidia imi povesteste ca este refacut de sotul ei, acum plecat dintre noi si ca au incercat sa ii dea un aer cat mai rustic, preluand specificul zonei. Spune ca l-au facut ei, dar nu pot sa cred ca nu au implicat si un arhitect restaurator foarte bun. Ori asta, ori au excesiv de mult bun simt si bun gust. Structura podului este lasata aparenta, au fost folosite aceleasi tigle rosii specifice, zidurile sunt din caramida plina aparenta cu rosturi mari, sunt cateva obiecte vechi, din acelasi film aruncate ici si colo pentru accent, iar acolo unde materialele si dotarile moderne erau strict necesare au ales solutii foarte neutre si simple care, prin contrast, arata foarte bine. Denumirea de han se preteaza perfect acestui loc. Singurul lucru care nu este din acelasi film este Tweety pe care mi-au spus sa il pun in curte si strica tot peisajul asa galben cum este el, cu coburii argintii. Mai bine aveam o prelata cu un cal desenat pe ea. Asa ar fi fost mult mai kitsch, dar putin mai bine. Merg in camera, fac un dus si ies in curtea interioara sa mananc ceva. Atmosfera este stricata de un grup mare de bucuresteni de la o firma, care sarbatoresc ceva, vor o ciorba si un gratar, au luat-o deja pe ulei, vorbesc tare si foarte porcos inclusiv cu fetele de la masa lor. Nu stiu cum naiba se face, dar uneori inteleg de ce cei din restul tarii au o aversiune pentru cei din capitala. Chiar si pe drum, de cele mai multe ori, cand am fost depasit aiurea si riscant, sau cand diversi faceau depasiri peste banda mea, aveau numere de Bucuresti. Nu inteleg ce au de dovedit si incerc sa fac exceptie. Mananc si eu o ciorba si comand bulz. De felul meu sunt mancau, dar de data asta termin cu greu portia pe care mi-au pus-o in fata. “Bulzul” pe care eu il stiu ca o bila de mamaliga ce are in mijloc branza de burduf si niste smanatana pe deasupra, este de fapt mare cat farfuria, arata a tort, are trei straturi de mamaliga si doua de branza care se topeste incet amestecandu-se cu stratul generos de smantana. Ciorba nu este fenomenala si nu prea e acra, dar cu mamaliga m-au dat gata. Ma rostogolesc in camera, mai scriu putin si adorm.




























Incepand de la ora 5.00 niste copii din vecini au tot chirait si urlat, dar mi-a facut o mare placere sa ii ignor si sa bag mai adanc capul in perna. Ma trezesc pe la 7.30, cobor la masa si acolo il intalnesc pe Jim. Parca fiind alt semn, Jim, un englez la vreo 55 de ani, imi povesteste ca el a scris cateva din brosurile de la centrul de informatii si ca acum are aici o afacere cu care face gem. Produce doar pentru export si, de fapt, le pune pe gospodinele din sat sa il faca asa cum stiu ele mai bine pentru ca si ei, in Anglia, s-au saturat ca mancarea sa nu aiba niciun gust. Discutam mult despre zona, despre conservare si promovare despre solutii locale. Nici el nu stie sa spuna daca e mai bine sa promovezi o zona si sa rididici nivelul de trai al locuitorilor, dar astfel sa distrugi traditiile si vechile obiceiuri, sau sa o pastrezi ca intr-un muzeu si astfel sa condamni oamenii sa traiasca rupti de lume si in mizeria secolelor trecute. Ii dau o carte de vizita si, cateva minute mai tarziu, cand cobor cu bagajele la Tweety gasesc pe sa bucatica de hartie cu datele lui.
Discutia cu Jim a durat ceva asa ca acum este cam tarziu. Totusi, putea sa fi durat oricat pentru ca a fost foarte interesanta. Merg spre Sighisoara. Aici am mai fost de cateva ori si nu prea are ce sa ma surprinda foarte tare in afara nebuniei de turisti. Nu inteleg cum de in Saschiz era gol si aici este plin, desi cele doua locuri sunt comparabile ca interes turistic. Pe strada din centru sunt banci, retaurante, terase si multi oameni imbracati in galben care nu te lasa sa parchezi, sau iti iau bani daca o faci. Il pun pe Tweety pe trotuar si imediat vine un suparat galben la mine sa imi spuna ca nu e voie si ca mi-l ia primaria. Da ma, stiu ca te oftici ca nu poti sa imi iei bani pe parcare aici, dar stai ca o rezolvam. Intorc, intru in orasul vechi, trec de niste semne rosii cu alb pe care le ignor si il pun pe Tweety sub o scara, mai ascuns. Na, acum e bine? Nu il mai vede nimeni. Urc in piata, fotografiez Casa cu Cerb care e in renovare, prind un moment bun si trag o poza in scara acoperita si ajung la Bisierica din Deal. Aici iar nu am voie sa fac poze si o intreb pe femeia de la bilete de ce nu. Imi spune ca li s-a intamplat sa se dea cate o spargere si sa se fure obiecte valoroase care apoi au fost vandute pe piata neagra, iar pozele sunt modul prin care aceste obiecte sunt ofertate si “comandate” de colectionari. Are un oarecare sens, asa ca sunt cuminte si nu fotografiez nimic. Ma mai plimb prin cetate, imi mai dau coate cu ceilalti turisti, o iau pe niste stradute mai putin cunoscute si ma intorc la Tweety. Nu stiu de ce, dar nu prea am rabdare de Sighisoara. Abia anul trecut am fost aici si am stat trei zile de am batut-o in lung si in lat. Este foarte frumos si foarte intersant, mai ales ca nu este o cetate-muzeu ci este chiar locuita, dar acum parca mi-a intrat ardeiul in fund si, dupa linistea din Saschiz, agitatia de aici nu imi convine.
De aici merg la Biertan. Nu am probleme sa ajung, drumul este decent, dar vad ca Tweety incepe sa fac figuri cu relantiul. De ateva ori, cand ma opresc, nu sta la 1500 de ture ci sta la 2000 sau mai sus. Nu inteleg, dar bine ca nu e altfel. Nu imi doresc probleme tehnice asa ca momentan decid sa le ignor, mai ales ca fenomenul asta cand apare, cand dispare. La Biertan iar gasesc autocare cu straini asa ca ma grabesc sa intru in fata unui grup de cetateni seniori, francezi, incredibil de seniori. Mi se pare frumos ca inca fac eforturi sa viziteze si sa afle lucruri. Biserica, intr-un stil gotic tarziu, este foarte frumos si cu grija renovata, dar nu am aceeasi libertate de a umbla brambura ca la Viscri. Este acolo o ghida foarte aroganta, care are grija de toata lumea si face putin cam multa militarie. In biserica ne spune cateva vorbe, ne arata camera tezaurului si apoi sunt lasat sa umblu liber prin incinta. Imi fac damblaua, ma uit la toate turnurile, turnuletele si donjoanele (de jos) si dupa ce ma plictisesc ma gandesc ca mi-ar sta bine cu drumul, incalec si plec spre Cetatea de Balta unde este castelul Bethlen Haller. Reusesc sa merg direct, fara  sa intru iar pe drumuri forestiere sau alte asemenea, ma bucur iar de serpentinele de pe drumul spre Targu Mures si, dupa o vreme, ajung direct in fata castelului. Aici mai intampina o femeie imbracata intr-un costum sasesc de om instarit si imi spune ca este proprietate privata, ca a fost cumparat, se foloseste cu circuit inchis si ca nu poate sa ma lase sa intru. Pot sa fac poze din exterior, de pe drumul public, dar atat. Imi pare rau si de fiecare data am o mica dezamagire cand aflu de cate un loc de genul asta care este rezervat numai unora. Daca as avea atatia bani, probabil si mie mi-ar placea sa fie numai al meu, asa cum imi place casa noastra de la Magura ca este izolata si nu ajunge nimeni acolo, dar, din postura asta pe care o am acum, sunt putin dezamagit.
O iau iar pe drum si cand ajung in Medias opresc la o benzinarie, mananc ceva, verific uleiul si vad ca vine ploaia. Incerc sa ma grabesc sa o evit, dar nu imi iese asa ca opresc sa ma imbrac. Pana reusesc sa imi pun costumul de poaie integral sunt deja ud de transpiratie. Pe motor este bine, sunt izolat in coconul meu, dar treaba cu costumul este prea complicata. Cred ca pe viitor voi folosi costumul de Gore-tex din doua bucati. Ajung la Valea Viilor si ploua de parca e potop. Il las pe Tweety fleasca in parcare si intru in biserica luand doar aparatul foto. Aici gasesc un loc acoperit, ma deschei putin si vad ca iar nu e nimeni caruia sa ii platesc intrarea de 4 lei. Daca tot ploua afara, ma gandesc ca nu am inca ce sa vad in satul care este patrimoniu UNESCO asa ca intru in biserica si o gasesc umpluta cu plante putin uscate, inmiresmate, probabil dupa o sarbatoare locala. Incerc sa imi dau seama ce plante sunt, mai ales ca mirosul este unul foarte placut si in acelasi timp familiar. Nu reusesc. Imi bag nasul de cateva ori printre frunzele tari dar inca verzi si inspir cu nesat. Imi sta pe limba, dar nu pot sa imi aduc aminte si am senzatia foarte neplacuta ca am uitat ceva important. Ma uit in jur si profit de faptul ca iar sunt singur ca sa incerc sa urc in turnul inalt. Gasesc in peretele de nord o mica deschizatura prin care ma strecor si incep sa urc o scara de piatra in spirala. In cateva clipe ajung in spatele boltii gotice cu nervuri si admir structura complexa din lemn a acoperisului. Totusi, imi inchipui ca trebuie sa ajung cumva si mai sus, mai caut putin si gasesc un loc pe unde trec printre grinzi si contravantuiri si ajung in turn pe scari subrede din lemn. Pai, da! De aici se vede perfect tot orasul. Vantul ma usuca, este placut si ploaia puternica se domoleste incet. Cobor si ma intalnesc cu cel ce are grija de biserica. A spune ca este beat rau ar fi prea putin. Este manga. Incerc cu greu sa inteleg ce spune, ii dau banii dau un tur fortificatiilor si ies. Intre timp, ploaia s-a oprit de tot si pot sa revin la imbracamintea uzuala.
Plec spre Copsa Mica. Aici vroiam de mult sa ajung sa vad pe viu urmele unui dezastru ecologic si a unei crime a industrializarii comuniste. Exact langa un sat sasesc a fost construit un combinat care, din cate stiu eu, producea negru de fum. Acest lucru s-a tradus prin faptul ca totul a devenit negru. Inca mai sunt ruine innegrite ale fostului combinat si, chiar daca a fost inchis partial, peste tot se cunosc urmele negre. Vreau sa ajung langa doua ruine pe care le vad de pe drum, peste sat, sa ii fac o poza artistica lui Tweety cel galben pe fundalul negrului mat al constructiilor. Trec un pod, trec prin niste balti si ma mananca in fund sa opresc sa intreb un grup de trei oameni daca pe acolo ajung la ruinele fostelor cladiri. “De ce?” ma intreaba unul din ei, intr-un pulover verde murdar “Pai vreau sa le vad, sa le fac niste poze.” “Nu e voie” “De ce?” “Nu e voie!” “Da am inteles ca nu e voie, dar de ce?” “Ca nu e voie. Eu sunt paznic aici si iti spun ca nu e voie” si zambeste satisfacut. Este prima data in acest tur cand ma intalnesc cu rautatea gratuita, romaneasca, a omului mic ce se trezeste in pozitie de forta. Ii spun ca e drum public si imi raspunde ca nu, ca nu am vazut eu poarta. Ce e drept, cand ma uit, vad doi stalpi ruginiti si rupti, dar fara nicio poarta. Acum ce sa fac, sa ma bat cu el? Sa trec pe langa si sa il ignor, poate imi face o nefacuta si ma trage jos cand ma intorc pentru ca tot pe acolo trebuie sa trec. Stai tataie ca am eu ac de cojocul tau. Plec, ocolesc, o iau prin sat pe niste ulite si ajung de cealalta parte a cailor ferate, intr-o deschidere de unde se vad perfect ruinele. Fac aici cateva poze si apoi ma urc din nou pe podul dinspre combinat si mai fac si aici cateva poze asigurandu-ma ca ma vede. Incepe sa injure si o ia la fuga dupa mine, dar, pana a ajuns el la inceputul podului, eu ii fac cu mana si deja zbor cu Tweety in jos spre cetatea de la Slimnic.
Aici, dupa experienta cu paznicul cu exces de zel, sunt temator sa insist sa urc prea mult spre cetate, dar vad ca nu ma opreste absolut nimeni. Intru pe o ulita, urc un deal, trec de o poarta deschisa si parchez chiar langa zidul cetatii. Tare. Bine ca ne protejam ruinele acoperite cu negru de fum si aici pot sa ma sui cu Tweety pe ziduri. Inauntru gasesc un om care cosea linistit si vad ca intrarea costa doi lei. Incerc sa ii dau, dar nu mai am decat hartii mari asa ca imi spune sa stau linistit ca tot nu sunt banii lui. Cetatea taraneasca de la Slimnic a fost initial o biserica gotica fortificata, iar apoi a cazut in ruina din ce in ce pana acum cand parohia locala a decis construictia casutei ingrijitorului direct intre zidurile catatii. Astfel, adosata unui zid este casa, intr-una din navele bisericii este curtea cu gaini, in alta sunt depozitate diverse obiecte gospodaresti, o roaba, un scuter, iar in mijlocul incintei este o mica plantatie de ceapa si vita de vie. In rest este iarba cosita sarguincios de ingrijitor. Ma urc in turn pe aceleasi scari santalii si vechi si ma minunez cum putem sa ne batem joc de locuri de genul asta. Practic, ma simt ca si cum as fi in gospodaia unui om care mai are un gard mare in jurul ei si o travee de arcade in ogiva pe una din laturi.



































Plec foarte ingandurat si contrariat si incep sa ma straduiesc sa gasesc o cazare in Sibiu. Sun la doua pensiuni de care stiu, iar ambele sunt pline. Hotarasc sa merg direct in oras, ma sui pe motor, mai merg la o pensiune pe care o stiam de mai demult si nici acolo nu am loc. Nu inteleg ce se intampla. Incep sa merg aiurea de colo colo intreband. Deja este ora 20.00 si peste tot este plin. Aici vreu sa stau doua nopti, sa stau si eu o zi mai linistit, iar unde gasesc cazare o noapte nu gasesc pentru cealalta si invers. Aaaaaahh. Turbez. Merg pana la Cisnadie, convins ca o sa gasesc ceva acolo. Nimic. Parca e un facut. Deja m-am enervat, si lucrurile nu imi mai merg deloc bine si Tweety iar face probleme cu relantiul. Bai Tweety, nu ma supara si tu ca te resetez! In Cisnadie dau sa intorc pe o strada ingusta si in panta, fac o manevra gresita si POC. Il scap pe Tweety pe o laterala. S-a asezat usor pe un cobur, dar acum trebuie sa il ridic. Imi inchipui ca nu e chiar asa usor sa imping la deal vreo 250 de kilograme. Ii tai contactul, il apuc vartos de manerele de la sa si de coarne si imi incerc tehnica de haltere. Incredibil, dar am reusit. Gafai, dar acum parca nu mai sunt asa nervos si bucuria de a-l fi ridicat compenseaza putin supararea cu cazarea. Pana la urma am si cort, si, chiar daca acum incepe sa ploua, ma descurc sa gasesc un log dragut. Mai am o singura speranta - un centru de informatii in centrul Sibiului. Ajung in sfarsit, exact inainte sa inchida si fata de acolo imi gaseste un loc in casa parohiala, exact langa Biserica Evanghelica. Bai, frate, mai bine de atat nu speram. Este superb. Este relativ ieftin la 20 de Euro pe noapte, nu am televizor si nu am nevoie, dar casa este veche, mobilierul este foarte vechi, asa cum ii sta bine, este curat, Tweety este parcat in fata si afara a inceput din nou sa ploua. Ies in centru sa mananc ceva si imi dau seama care este treaba: Sunt zilele modei. Este plin de masini de fita, modele imbracate fistichiu, fotografi, langa Podul Minciunilor - peste strada, este amenjata o pasarela cu plase de siguranta ca sa nu cada vreo duduie de pe tocuri si fetele exerseaza mersul in timp ce un ingrijitor spala pasarela cu un mop. Imaginea este cel putin ciudata si eu stau putin si ma uit ca babele la stirile de la ora cinci, asteptand sa se intample vreun accident. Rau si nesimtit mai sunt... Ma duc, mananc ceva si ma culc, nu inainte de a realiza cat de aiurea sunt imbracat cu cizme de enduro murdare, pantaloni jegosi si un tricou fara maneci, in mijlocul acelei mari mase de oameni gatiti pentru prezentarea de moda. Singurul lucru care poate indica faptul ca nu sunt chiar un vagabond este aparatul de la brau. Sunt invizibil. De fapt, cred ca sunt un vagabond.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Imi place la nebunie ca nu e nimeni sa stea sa incaseze acele taxe, daca am fi toti romanii asa cu o durere-n p... ar fi perfect... (ca modelul- grecii) :d
In Sighisoara, era festival de film...
Pe paznicul ala trebuia sa-l legi de stalpi, si sa-i faci niste poze :)) Am avut si eu sambata, o problema cu un paznic (femeie)...de wc... care n-a vrut sa ma lase sa spal niste piersici, decat daca platesc... si eu ii explicam ca nu fac 'caca sau pisu' si tot degeaba, vroia 1.5 ron. N-am avut ce sa ii fac, ca era femeie... in varsta, daca era mai tanara gaseam eu sa-i fac ceva... :D
Da, erai un vaga-bond...

ruskyparusky spunea...

Daca nu ma insel casa portocalie este cea unde s-a nascut Vlad Tepes, la Sighisoara.
Felicitari pentru initiativa. Te citesc, atat de des cat imi permite timpul, cu cel mai mare interes pentru ce ai de spus, aratat si prezentat.
Succes in continuare.

Anonim spunea...

Frumos ! Ion Ioon

Trimiteți un comentariu