Doua picioare

Dimineata ceasul suna la 5.00. Ies din patul cald, curat si uscat, imi strang lucrurile, imi inchei bagajele, las coburii in camera asa cum mi-a spus ieri cabanierul si plec spre Saua Capra. Putin inainte de 6.00 incep urcusul si vad ca stomacul meu protesteaza puternic la ceva. Nu am mancat cine stie ce dimineata asa ca ma mir si ii dau inainte. O fi de la micii de ieri. In rucsac am sacul de dormit, cortul, ceva haine, apa si niste mancare rece. La primus am renuntat si l-am lasat la Magura pentru ca ar fi insemnat sa car inca doua kilograme si jumatate insemnand combustibilul si primusul. Ma descurc si asa foarte bine. La ora 6.30 sunt in Saua Capra si fac primele poze. Lacul sclipeste si reflecta varful de langa, temperatura aerului este tocmai buna pentru mers, nici prea cald nici prea frig, iar eu am un ritm bun. Ma supara putin o batatura pe care mi-am facut-o coborand din Crai, dar este o problema minora. Trec de lac si ajung pe un versant sudic unde am imresia ca sunt la mare. In Caldarea Capra este un ocean de nori abiciosi stralucitori, pe care vantul ii impinge peste o culme muntoasa. Arata de parca se revarsa un rau gigantic din matca sa. Urmez poteca bucuros de peisaj, dar constient ca acest ocean de nori se va ridica, incalzit de soare, si s-ar putea sa imi vina mie in cap sub forma de ploaie. Incep coborarea in Caldarea Capra si poteca ajunge la o zona friabila de pietre si pamant. Cu ochii la nori, alunec si cad brusc, periculos de mult pe aparatul pe care il am la brau. Iar m-am lovit la aceeasi mana dreapta. Nu patesc nimic, nici eu nici aparatul, dar nu e bine. Trebuie sa am grija mai mare. Atat imi trebuie sa ma ranesc sau sa imi stric camera foto.
Merg mai departe si imi apar primele limbi de zapada. Credeam ca, fiind sfarsitul lui iunie este de bun simt sa nu fie zapada decat eventual pe Valea Alba din Bucegi. Aici, insa, se poate schia linistit. La fiecare jumatate de ora de mers pe curba de nivel mai trebuie sa traversez o limba lunga de zapada, iar in caldare cobor schiind pe bocanci. Nu este foarte rau pentru ca zapada este grea si se pot face usor trepte. Problema este ca, fiind grea, este plina de apa si destul de abraziva udandu-mi incaltarile mult mai repede decat daca as sta cu ele direct in rau. Nu e grav, dar nici foarte placut nu e. Atmosfera nu este asa de clara precum mi-as dori, in aer fiind o pacla care imi estompeaza foarte mult planurile indepartate atunci cand fac poze. Ajung destul de repede la o bifurcatie a potecii. Eu ar trebui sa urmez banda rosie pana aproape de varful Moldoveanu, iar in stanga pleaca marcajul banda albastra spre cabana Podragu. Nu prea imi convine sa urc si sa cobor toate caldarile pana la Podragu asa ca o iau pe traseul rosu de creasta. Urmeaza un pasaj cu lanturi pe care imi inghiata mainile si apoi merg destul de intins pana la lacul Podu Giugiului unde ajung la ora 10.00. Diana, nasa mea, mi-a recomandat sa il vad neaparat, asa ca asta era alt motiv pentru care am preferat traseul de creasta, un pic mai abrupt si cu mai multe limbi de zapada. In caldarea lacului ma simt de parca sunt pe ghetarul din Nepal. Cat vezi cu ochii este zapada, sunt pietre colturoase care rasar din stratul alb, iar lacul este partial inghetat si are o fascinanta culoare azurie. Merg cu grija cat mai aproape ca sa fac o poza, dar sa nu fac si baie. Atat mi-ar trebui, sa cad prin gheata in apa de zero grade. Merg mai departe, dar lacul asta mi-a adus aminte de Nepal. Muntii nostri sunt altfel decat acolo, sunt la alta scara, de cateva ori mai mica ceea ce este foarte interesant si placut pentru drumet. Acum sar dintr-o vale in alta in cateva zeci de minute, peisajul se schimba constant si daca vad in zare un varf, sau un o sa, stiu ca intr-o ora sau doua pot fi acolo. In Nepal, mergeam ore in sir si peisajul nu se schimba, iar cand il intrebam pe ghid ce oras este de partea cealalta a unei vai, ne spunea ca o sa ajungem acolo in cateva zile. Totul era la alta scara. Ma bucur ca sunt aici.
Deasupra caldarii de la Podragu intalnesc doi polonezi si, apoi, mai tarziu, exact inainte de urcusul pe Vistea Mare, mai intalnesc un grup de patru slovaci. Auzisem ca pe crestele Fagarasului nu mai poti vorbi romaneste, dar nu credeam sa fie chiar asa. Cand incep urcusul pe Vistea Mare, ultimul urcus greu inainte de Moldoveanu, incepe sa bata vantul mai tare. Totusi este soare asa ca nu ma imbrac si ma bucur de faptul ca transpir si sunt in acelasi timp uscat instantaneu. Totul este sa nu ma opresc. Trag destul de tare, gafai si ma chinui sa urc intr-un oarecare ritm cand realizez ceva foarte important. Incep prin a gandi ceva de genul “ce bine ar fi sa...” si nu stiu cu ce sa continui. La terasa cu o cola rece in mana nu vreau neaparat, intr-un pat cald nici atat, la birou sigur nu vreau si atunci imi dau seama: Acum nu as vrea sa fiu nicaieri decat aici! Acum eu fac exact ce vreau cand vreau si cum vreau. Acest moment este materializarea integrala a vointei mele si sunt multumit. Gandul asta imi da foarte multa putere si ajung sus imediat. De pe varful Vistea Mare pana pe Moldoveanu este o aruncatura de bat, dar drumul este stancos, bagat in coasta muntelui si se inainteaza incet. Ajung la 11.30 pe cel mai inalt varf din Romania si am parte de o surpriza. De nicaieri apar patru caini ciobanesti care ma latra cu ardoare si se reped la mine. Hai, frate!... Si aici? Nu pot sa cred. De dupa un colt de stanca apar si ciobanii care potolesc cainii, fiind aici sa incerce doar sa dea un telefon. Ce ti-e si cu tehnica asta... Vad ca apar niste nori mai negri asa ca il intreb pe unul din ei daca stie cum va fi vremea, daca o sa ploua, ce ii spune reumatismul si primesc neasteptatul raspuns “Nu stiu, fecior, nu m-am uita azi la televizor.” Asa deci... Ma astept sa scoata si laptopul acum sa se uite pe accuwether.com.
Chestia cu cel mai mare varf din Romania mie nu imi spune prea multe. Niciodata nu am cuplat la “cel mai mare”, “cel mai tare”, “cel mai inalt”, “cel mai adanc”. Mi se par notiuni artificiale si m-am bucurat mai mult de drumul pana aici decat de faptul ca sunt pe cel mai inalt punct de pe teritoriul romanesc.
La coborare de pe varf, in sa, ma intalnesc cu alti doi oameni, tata si fiu, care au sepci asortate pe care scrie mare Germany. Bag un “Hallo” si imi raspund cu “Hello!” Ma bucur pentru ca oricum nu stiam decat cateva cuvinte in nemteste. Vorbim noi putin in engleza cat sa imi trag sufletul, imi spun sa nu ma intorc pe sus pe creasta si ca e mai bine sa merg pe la Podragu si, intr-un final, ii intreb de ce au venit din Germania pana aici. Imi spun ca nu sunt nemti si ca sunt romani. “Pai bine, si atunci de ce naiba nu vorbim romaneste?!!!” “I don’t know... aaa... DA” incepem sa radem si mai stam putin la taclale. Baietii imi spun ca este mai usor si mai scurt daca o iau pe la Podragu si ca ar fi mai putina zapada. Imi mai spun si ca prognoza este ca vremea se va strica incepand din seara asta.
Planul meu era sa dorm undeva pe la Podu Giurgiului, dar vad ca ceasul arata ora 14.30, este inca devreme si nu are rost sa pierd restul zilei degeaba, mai ales daca maine va fi mai urat. Decid sa merg cat pot, eventual sa ajung la Lacul Capra, sa dorm acolo. O iau in jos spre Podragu, urmand sfatul celor doi romani, nu pentru ca m-ar incomoda limbile de zapada, ci pentru ca m-as bucura de un traseu mai scurt si mai usor. In plus, imi surade sa nu ma intorc pe acelasi drum. De intors pe acelasi drum nu o fac, dar descopar repede ca traseul nu ocoleste caldarile ci le sare. Nu fac decat sa urc si sa cobor si iar sa urc doar ca sa cobor si asta de vreo patru ori. Bah... Mai bine stateam pe creasta. Obosesc. Deja merg de aproape zece ore si oboseala m-a ajuns si pe mine. Realizez ca traseul este mai lung cu aproape doua ore decat cel de pe creasta, dar imi dau seama de asta abia dupa ce am coborat in caldarea Podragu si nu mai am niciun chef sa urc. Stau putin sa admir un grup de magari care pasc linistiti. Pauza nu ma ajuta mult si deja trebuie sa incep sa imi pacalesc psihcul ca sa ii dau inainte. Imi impart traseul in zone pe care sa le bifez, stau putin dupa fiecare segment parcurs si incerc sa vizualizez ce mai am inainte. Ajung, intr-un  final, sus pe marginea caldarii Capra si moralul meu se duce dracului. Cand am venit erau nori si nu am vazut cat de mare este. Acum norii sunt sus, desupra mea, putin cam intunecati dupa gustul meu, si eu vad toata caldarea asta imensa pe care trebuie sa o parcurg. inainte sa ajung intr-un loc unde sa pot pune cortul. Doar aceasta zona trebuie sa o impart mental in trei segmente. Merg, ma opresc, mai merg, ma mai opresc, urc si ultima bucata friabila unde am cazut dimineata, urc valcelul acoperit cu zapada pe care am schiat atat de usor dimineata si in sfarsit ajung la Lacul Capra. Este ora 18.30 Aici este pustiu, nu e nimeni, cateva locuri de cort, dar niciunul nu imi place. Imi gasesc un loc mai ferit de vant, la adapostul unui paravan natural si fac un ultim efort sa imi intind casuta din spinare. Acum vantul bate destul de tare dinspre sud, dinspre vale, dar imi fac si un mic paravan din pietre pe latura cu lacul, in caz ca vremea se schimba. Ma bucur ca am exersat de atatea ori sa pun cortul pe vant puternic pentru ca ma descurc sa nu imi zboare nimic in lac. Termin operatiunea, imi bag lucrurile inauntru si intru si eu ca sa ma descalt. Bocancii astia sunt mici, usori, au o talpa geniala, dar nu prea respira bine drept pentru care de abia astept sa ii dau jos, sa imi aerisesc putin picioarele spre oroarea faunei zonei. Tocmai intru in cort, stau cateva secunde si incepe sa ploua. Na, asta da sincronizare! M-a asteptat. Gasesc o pauza scurta, alerg la rau sa ma spal si vin in picioarele goale prin iarba. Este foarte placut chiar daca gadila putin. Intru de tot in cort, ma bag in sac si mananc. Ma simt bine. Mie imi da foarte multa forta si incredere de sine constientizarea faptului ca sunt capabil sa ma descurc singur in natura si sa supravietuiesc majoritatii situatiilor pe care le pot intalni. Imi amintesc ca atunci cand eram la cercetasi, ni se spunea ca mai intai se invata supravietuirea singur, apoi in patrula (6 oameni), apoi in unitate (24 de oameni) si ultima data, in societate. Macar prima parte vad ca imi iese, cu restul e mai greu. Scriu cateva ganduri in carnetelul meu si pe ultimul rand scriu “singur e OK”. Adorm bustean undeva pe la ora 21.00 si imi propun sa ma scol foarte devreme, sa incerc sa urc pe Negoiu si sa ma intorc la Balea in aceeasi zi.

Dorm prost, alunec in toate partile, periodic fac pe rama ca sa ma pozitionez corect deasupra izoprenului si afara este haos. Si in cort este haos, dar macar nu asa de mare. Spre ora 4.00 ma trezesc suficient de bine sa imi dau seama ce se intampla. Vantul si-a schimbat directia cu 180 de grade, acum bate furios dinspre nord, paravanul meu din pietre este cam mic si nu face fata foarte bine, iar toti norii aia frumosi pe care ii admiram eu ieri dimineata, vantul i-a dus toata ziua intr-o parte si acum i-a adus inapoi, peste capul meu, sa ma ploua. Cortul topaie in toate directiile ploaia bate orzontal si cand incerc sa vad cum este afara, ma aleg doar cu fata uda leoarca si un decor opac si gri de ceata. In plus, descopar ca sunt 5 grade in cort, estimez cam 0 afara si gasesc eticheta pe care scrie ca limita de confort a sacului de dormit este de 8 grade. Aha, de aia mi-era mie frig... Ma fortez sa ma scol si sa ma imbrac. In seara de dinainte am anticipat faptul ca va trebui sa ma imbrac in frigul orei 5.00 asa ca mi-am bagat hainele alaturi de mine in sac si acum sunt uscate si calde. Macar atat. Ma echipez incet. De mancat nu poate fi vorba, mi-e prea frig si nici nu mi-e foame. Vreau sa incep sa merg ca sa ma incalzesc. Beau un Isostar si ma duc sa umpu sticlele cu apa, ocazie cu care imi ingheata maineile de tot. Mai stau putin in cort, chiar daca sunt cu gore-tex-urile pe mine, ca sa mi se incalzeasca putin mainile. Urmeaza operatia de strans cortul de care mi-e cel mai sila pentru ca e ud si nu am nicio sansa sa il usuc. Reusesc cu greu sa il strang singur, fara sa pierd sau sa fugaresc vreo piesa suflata de vantul care acum sufla de doua ori mai tare decat ieri seara. Acum, macar eu sunt uscat si m-am mai incalzit. Ma gandesc ca mersul pe Negoiu va fi o problema pentru ca, din cate am auzit, este un pic mai tehnic si este putin mai multa cataratura decat pe Moldoveanu. Oricum, i-am lasat cabanierului de la Balea un bilet in care ii spuneam ca lipsesc trei zile si doua nopti, deci, inainte sa se ingrijoreze cineva, pot sa mai stau o noapte in refugiul de la Caltun si sa sper ca vremea se va imbunatati. Imi bag in rucsac doi litri de apa in sticle de plastic, sacul, mancarea, cortul si alti doi litri de apa in cort. Pun husele de ploaie peste rucsac si peste camera si plec la drum.
Cand ajung in creasta, vad ca lucrurile stau chiar putin mai rau decat jos langa lacuri. Vantul bate dispre nord cu forta si, mai rau, in rafale. De fiecare data cand drumul este expus catre nord, am probleme reale sa inaintez si sa stau in picioare. Nu ploua, dar totul este ud din cauza cetii care se simte ca o burnita taioasa. Nici fata nu o pot expune catre vant mult timp fara sa incep sa nu o mai simt. Partea buna este ca valatucii de ceata fac vizibile miscarile vantului. Asta ma ajuta atunci cand drumul ce urmeaza creasta are cate o zona expusa catre nord, pentru ca vad cum se misca ceata repede pe segmenul respectiv si pot anticipa forta vantului fara sa ma dezechilibrez prea rau. Ma descurc, dar am indoieli daca sa urc pe Negoiu in conditiile astea. Stiu ca este o zona destul de grea – “Strunga Dracului” – si ma gandesc ca nu ar fi bine sa ma sufle vantul tocmai acolo. Pe de alta parte, sper ca varful Negoiu, fiind mai inalt, este deasupra norilor si o sa imi ofere o oarecare vizibilitate. Ajung la o zona de lanturi si ma misc cu mare grija pe piatra uda. In zona asta a crestei piatra este acoperita cu licheni verzi, care, daca sunt uscati, ofera o aderenta fantastica, dar daca sunt uzi alunce foarte tare. Acum sunt uzi si eu sunt crispat.
Dupa ce am reusit sa plec de la lacul Capra la 5.45, am ajuns la Lacul Caltun la ora 10.00. Vantul face valuri de 20 de centimetri pe apa de doar cateva zeci de metri diametru si abia ma pot tine pe picioare. Intalnesc in refugiu doi nemti care au incercat noaptea trecuta sa stea cu cortul langa lac pentru ca nu le-a placut ca era mizerie in refugiu si acum au sacii de dormit intinsi pe cele mai mizerabile priciuri, iar cortul este un ghem de panza si bete de aluminiu indoite, mustind de apa, siroind pe podeaua incaperii. Schimbam cateva vorbe, aflu ca sunt veniti la noi cu treaba, pentru centralele eoliene din Dobrogea si au vrut sa vada cum e la noi la munte. Se cam plang de ghinion de vreme. Cred si eu. Ii vad oameni seriosi si pe picior de plecare asa ca imi scot cateva lucruri din rucsac si si le ascund sub priciurile din refugiu. Scap de cort, de sacul de dormit, de mancare si de hainele de rezerva. Am la mine doar trusa de prim ajutor si cateva obiecte de stricta necesitate in caz de urgenta, camera, apa si un polar. Imi iau la revedere si plec spre varful Negoiu prin ceata si vantul turbat de afara. Unul din nemti imi striga din usa refugiului “Have a good climb!” si, intrucat ieri avenit pe acolo, cred ca nu glumeste. Ca sa ajung pe Negoiu am doua optiuni. Ori urc direct prin Strunga Dracului, ori urc prin Strunga Doamnei si ocolesc un varf secundar. Cele doua sunt una langa alta pe harta asa ca aleg sa merg pe varianta mai usoara (dupa cum imi sugereaza numele) si sa urc prin Strunga Doamnei. E ceata si eu urmaresc banda rosie ca nu cumva sa ma pierd. La un moment dat, poteca o ia in sus si ma uit in lungul unei fisuri inguste echipata cu lanturi ruginite. Daca asta este Strunga Doamnei, as vrea sa vad cum este Strunga Dracului. Incep sa urc si numai usor nu e. Terenul este cam friabil, este si putina zapada si pe anumite portiuni locul este atat de stramt incat abia incap. Lipsesc niste lanturi, asa ca trebuie sa fac si putin ramonaj pe stanca uda ca sa urc in fisura. Ar fi fost groaznic sa am cu mine si celelalte lucruri in rucsac. Reusesc sa urc in sfarsit, ajung in poteca si cand ma uit in spate vad scris mare pe peretele de stanca “Strunga Dracului” si o sageata care indica fisura din care tocmai am venit. Asa deci... m-am pacalit. Acum asta e, dar macar se explica niste lucrurui. Mai merg cinci minute si ajung pe varf cand se intampla o minune. Exact asa cum speram eu dimineata cand ma luptam cu vantul si cu ceata, varful este senin. Sunt singur si inot intr-o mare de nori care imi vine pana la piept. Ma simt de parca am scos capul in rai. Din cand in cand, norii se risipesc si se vad vaile din jur. Este superb. Cant un “Auld Lang Syne” tare, cat pot, ca oricum sunt singurul inotator in nori. Versul imi ingheata la mijloc cand mai apar brusc alti patru oameni langa mine. Au venit din partea cealalta si nu i-am vazut. Si ei sunt la fel de bucurosi de priveliste, dar sunt nemti si cred ca se bucura altfel. Aflu ca au venit dinspre cabana Negoiu, ca se duc si ei la Balea, ca si ei sunt plouati si ca au dormit foarte prost in corturi seara trecuta, ca unuia ii e frica de inaltime si ca nu vor sub nicio forma sa coboare pe Strunga Dracului. Norii se risipesc din ce in ce si ma gandesc ca poate acum pot incerca sa gasesc traseul mai usor prin Strunga Doamnei. Ma ofer sa ii ajut sa megem impreuna si la ora 12.00 plecam Adevarul este ca m-am plictist sa merg singur si sa imi ascult doar propriile ganduri, iar putina companie nu mi-ar strica. Pe lumina gasim repede semnul si incepem sa coboram cu grija si nu fara emotii o limba de zapada. Strunga Doamnei este, intr-adevar, mult mai usoara decat Strunga Dracului, mai putin ingusta si mai scurta. In scurt timp ajungem la Caltun si ma bucur ca am cu cine sa sporovaiesc pe poteca. In plus, aflu o gramada de lucruri interesante. Motivul pentru care ei vin aici sa se plimbe si nu se duc in Alpii mai apropiati este ca acolo este ingrozitor de aglomerat, nu ai loc de turisti si nu simti ca esti la munte ci pe promenada. Muntii nostri li se par imensi, foarte periculosi, o adevarata zona de natura neimblanzita. Majoritatea incepatori in d-ale muntelui, imi povestesc cum ieri seara, cand ploua mai cu spor, au iesit din corturi pentru ca li se parea ca afara este ceva ingrozitor de periculos, au stat un sfert de ora, s-au uitat cum ploua si unii la altii, s-au udat bine si apoi s-au bagat din nou inauntru ca sa doarma. Si eu imi amintesc cum primele dati la munte ieseam din cort sa vad cine se plimba prin poiana mea si imi tot atinge cortul cu o gheara inspaimantatoare ca sa descopar ca era doar un fir de iarba nefericit asezat, asa ca nu rad prea tare de ei.
La Caltun mancam putin si imi storc ciorapii de acum imbibati cu apa de la zapada prin care am mers si de la ploaia de dimineata. Vremea se face frumoasa, norii se mai fataie de colo colo, dar acum sunt mici, albi si pufosi, iar vantul continua sa bata. Drumul pana la Balea este destul de rapid, dar oboseala celor doua zile se face simtita mai ales in picioare. Ma tot opresc sa fac poze si ma bucur ca vad si eu pe unde am venit. Dimineata vedeam doar la cativa metri in fata.
Ajungem la Balea la ora 16.30 si ma duc glont sa vad ce face Tweety. Este bine, doarme sub prelata. Intru la Paltinu si cabanierul cald si dragut se bucura sa ma vada. Ma intreaba ce am facut, cum de m-am intors o zi mai devreme, daca m-am udat si ma lasa din nou sa stau cu mai putini bani. Imi gasesc bagajele si sunt foarte bucuros de camera calda si curata. De data asta am chiar o priveliste frumoasa spre lac si am un balcon pe care imi pun la uscat diverse chestii, inclusiv cortul. Nemtii se cazeaza si ei tot aici si vin sa ma invite la masa pentru ca, spun ei, le-a facut placere sa meargem impreuna si au aflat o gramada de lucruri. Adevarul este ca, intr-adevar venisera cu tot felul de idei ciudatele despre noi si despre ce e aici, tot felul de mituri pe care le-au luat ad literam. Erau convinsi ca daca se vor intalni cu ciobani, trebuie neaparat sa aiba tigari si bautura pentru ca altfel vor pune cainii pe ei (un fel de “Iepuras, iar nu ai sapca?!!!”), au impresia ca orice caine ciobanesc ii va ataca sarind la gat si sunt foarte surprinsi cand le spun ca asta nu se intampla niciodata si ca vor incerca intotdeauna sa atace din spate, mai au impresia ca noi nu avem mancare pe aici pentru ca si-a adus toata mancarea cu avionul din Germania, ca ursul este o masina criminala care ii vaneaza la orice pas si altele asemanatoarea pe care m-am straduit sa le desfiintez. La masa vorbim vrute si nevrute, ii ajut sa isi faca traseul pentru a doua si a treia zi, le dau harta mea pentru ca oricum se udase si nu urma sa o mai folosesc si aflu cel mai tare lucru. Imi spun ca le place la nebunie aici la noi pentru ca nu sunt reguli. Pai cum ma, tocmai voi? Voi care nu puteti trai fara regulamente, DIN-uri si norme? Da. Imi spun ca s-au saturat si stiu ca sunt si dezavantaje ale acestui “sistem”, dar nu le pasa. Spun ca asta le place foarte mult. Uite ca fiecare ne dorim ce nu avem. Razand imi povestesc ca exista o norma DIN pentru dimensiunea hartiei igienice. Recunosc, si mie asta mi se pare aiurea, dar ma gandesc ca, altfel, oricand se poate intampla un accident nefericit.
Acum ca sunt uscat si curat descopar ca mintea mea a redus puternic motoarele, mi-e somn, a trebuit sa iau 400mg de ibuprofen ca sa combat febra musculara puternica si picioarele ma dor tare. Ii las sa isi termine berile si ma scuz ca sa ma duc in camera. Mai scriu putin, dar somnul ma rapune si adorm cu laptopul in brate. Maine il voi lua pe Tweety si voi incerca sa ma strecor prin usile tunelului.