Jecmaneala

 Ma trezesc dimineata si ma napadeste frica. De data asta nu este o frica de ceva anume, nu mi-e frica de ideea in sine ca mi se strica ceva, sau ca patesc ceva. Este o senzatie groaznica de frica de necunoscut. Am un nod in stomac, mi-e frica de mor, sunt putin ametit si foarte incordat. Sunt si destul de obosit pentru ca ieri m-a prins din nou ora 1.00 postand. Nu imi place deloc. La ora 7.00 duc bagajele in subsol la Tweety care ma asteapta cuminte. Cand termin sa il incarc se lasa pe roata din spate parca socat de ce ii cer sa care. Hai Tweety ca nu e asa mult. Ai dus tu si mai grele doar ca nu atatia kilometri. Ioana s-a trezit si ea si face haz incercand sa ma scoata din starea asta anxioasa. Nu merge. Nu are sens sa o mai lungesc, ma imbrac si plec spre Targoviste. Doua poze de plecare, si incep sa mananc asfaltul. Incep sa ma obisnuiesc cu mersul cu coburi, incep sa vad cat pot sa ma inclin si pare ca merge. Am parca inertia mai mare, lucru normal pentru ca sunt si mult mai greu. Cred ca ma descurc. Este innorat, dar nu ploua. Imi este putin rece, dar nu e grav. Nu intr-atat incat sa ma opresc sa ma mai imbrac. Pe drum nu e nimc spectaculos. Evit un radar, fac semne ca sa nu il ia altii, ajung in spatele unui pasat care se harjoneste cu un logan, astept sa termine si apoi ma grabesc sa depasesc loganul care intr-adevar mergea foarte aiurea.
In Targoviste speram sa ii am ca ghizi pe cei de la Valah MC, dar vad ca nu apare nimeni. Probabil sunt plecati sau au uitat de mine, asa ca merg sa vizitez Curtea Domneasca si Turnul Chindiei. Ma lupt putin cu bagajele pana mut toate cele de colo colo ca sa nu las lucruri brambura pe motor. Asta o sa fie foarte enervant daca va trebui sa o fac de fiecare data cand ma opresc. Dau sa intru in Curtea Domneasca si vanzatoarea se uita lung la aparatul meu si imi cere inca 15 lei pe langa cei 8 platiti pe bilet. Vad ca scrie in lista de preturi ca este taxa foto si ii dau banii in scarba. Ma enerveaza foarte tare genul asta de jecmaneli pe fata. De ce nu puneti taxa si pe aer, sau pe pantofi cu toc? Macar aia ar avea sens pentru ca poti spune ca pantofii uzeaza monumentul.
Inauntru gasesc complexul cunoscut din caramida rosie, putin mai amenajat cu niste pasarele metalice si cateva panouri cu text. Incerc sa citesc si ma simt ca la oftalmolog. Cel ce a montat panourile astea probabil ca avea o vedere excelenta pentru ca le-a montat atat de departe de marginea balustradei incat cititul este o performanta. Chiar dandu-mi tot interesul sa citesc, tot nu inteleg mare lucru. Exprimarea este saracacioasa, sunt prea multe date care nu imi spun mare lucru si sunt foarte multe greseli de scriere. Mai mult, inca nu mi-e clar daca Turnul Chindiei a fost construit de Vlad Tepes sau de Vlad Dracul (tatal) pentru ca pe un panou scria ceva si pe altul fix pe dos. Macar am aflat ca Chindie inseamna apus si i se spunea asa turnului pentru ca, in orasul medieval, de aici se dadea stingerea cand venea seara.
Imi pare rau ca nu au venit valahii sa isi semneze abtibildul, dar nu mai pot sa mai stau si plec spre Campina. Ma gandesc sa intru totusi in castelul Iulia Hasdeu, sa vad si eu minunatiile de la interior. Din Targoviste o iau spre est in indicatiile precise ale I-oanei, pana cand, mergand pe un minunat drum asfaltat, fata incepe sa insiste sa fac stanga pe un drum forestier. Zic ca a gresit, dar ea nu si nu. Trebuie stanga. Cotesc si brusc se schimba peisajul. Drumul are urme de asfalt, trec prin niste sate de tigani, Tweety cloncane prin cratere, este praf si lumea se uita la mine ca la urs. Ii dau inainte si imi propun sa am o discutie cu I-oana in fiecare seara ca sa nu imi mai faca d-astea. Un destept cu o duba ocoleste niste gropi pe banda mea, dar ma rateaza la milimetru. Macar acum stiu ca Tweety nu franeaza rau cu coburii plini. Dupa cativa kilometri ajung din nou la asfalt si, de aici, drumul pana la Campina este lin. Trec iar pe langa Micul Trianon, dar il salut din mers si nu ma mai opresc. La castelul Iulia Hasdeu ma enervez iar. Ma lupt iar cu bagajele. Apoi intru si vad vanzatoarea de bilete, prin usa deschisa vad spatiul interior (care nu e mare deloc), iar pe acolo cativa mesteri si muncitori care isi fac de lucru. “Pai... e deschis?” “Da.” “Cat costa biletul?” “8 lei cu ghid si 10 cu audioghid.” “Bine, cand incepe turul?” “Cand vreti ca ghidul nu e.” “Da? Pai atunci dati-mi audioghid.” “Din pacate nu mai avem baterii ca a uitat Gica sa le puna la incarcat.”
Nu stiu daca sa ma amuz sau sa ma enervez, asa ca vreau sa intru si nu imi mai pasa ce bilet imi da. Ma scaneaza vanzatoarea si imi spune. “Dar trebuie sa platiti si taxa foto. Este 10 de lei, dar vad ca aveti aparat profesional, trebuie sa imi dati 40 de lei”. Asta imi pune capac. Incerc sa ii spun ca aparatul e mare, dar e foarte prost de fapt, dar nu ma crede. La ea, aparat mare = 40lei. Ma enevez si plec. Ia mai tineti-va casele memoriale cu tot cu taxele voastre foto. Cum sa aduc un strain aici, sa ii spun ca il duc sa vada casa unuia dintre cei mai mari savanti romani si apoi sa vada scena asta? Cred ca rade si cu curu’ de mine.
Ma sui pe motor si plec spre Peles. Am impresia ca frica mea de dimineata atarna undeva pe asfalt, legata de mine si soseaua o pileste incet, incet. Parca cu cat merg mai mult, cu atat este mai bine. Ajung la Peles, parchez, fac knock-out bagajele si ma intrept spre palat. Imi dau seama ca nu am mancat nimic de dimineata asa ca infulec din mers un corn. La casa de bilete ma frapeaza iar preturile. Turul mic 20 lei, turul mare 50 de lei, turul complet 70 de lei. Si 32 de lei taxa foto. Nu 31, nici 33 ci 32. Este acolo mentionata si o ordonanta conform careia au fost puse preturile astea si imi propun sa cercetez. (Nu ca ar schimba ceva.) Iau turul complet, cu salile de jos, dormitoarele regale de la primul nivel si cu dormitoarele invitatilor de la al doilea nivel. Practic voi vizita tot castelul. Spre rusinea mea, trebuie sa recunosc ca nu am mai fost de mult la Peles si ca nu imi mai aminteam mare lucru din vizita mea de la 12 ani. Este socant. Pe scurt, Carol I a construit acest castel cu intentia declarata de a aduna in el ce este mai frumos din toata lumea (in materie de decoratiuni si obiecte) si a reusit. Este o colectie fascinanata de arme, decoratiuni de la cele mai variate pornind cu neo-renascentismul bavarez, decoratiuni specifice renasterii italiene, baroc, rococo, pana la camere in stil maur sau turcesc, obiecte de decor cu valori inestimabile si lucraturi din cele mai fine, piese de mobilier multifunctionale, solutii ingenioase de planimetrie si functiuni din cele mai moderne. Spatiile sunt foarte intime si primitoare in ciuda dimensiunii mari a castelului si ceea ce este socant este ca regasesc solutii si principii de arhitectura pe care noi acum le consideram inovative si curajoase. Pelesul are sistem de incalzire centrala, un imens luminator glisant, solutii moderne de dormitoare cu dressing si baie alaturata, lift interior si sistem de aspirator central. Ghida noastra este foarte in tema, vorbeste foarte frumos si dupa ce ii pun cateva intrebari imi dau seama ca ar putea cu siguranta sa tina un curs la facultate (daca nu a facut-o deja si eu am chiulit tocmai atunci). Imi povesteste despre stiluri, despre sistemele tehnice de incalzire, solutii anticondens la luminator si imi da senzatia ca a fost acolo cand s-a construit castelul. Imi aduc aminte de Casa Poporului si de cum imi spunea ghida din Bucuresti ca intr-una din sali decoratiunile sunt exact ca cele de la Peles. Mda... Nu au nicio legatura. Ma bucur ca pot face acum aceasta comparatie pentru ca, intr-o oarecare masura, asta era si ideea turului meu, de a putea alatura diverse obiective intr-un interval relativ scurt de timp si de a vedea ce este cu adevarat valoros. La iesire, indreptandu-ma spre motor, fiind singur, aud diverse conversatii ale cuplurilor care merg langa mine: “Da ce sa vad inauntru? Mobila? Avem de aia si noi acasa... De banii aia ne mai luam alta. Mai bine ca nu am intrat.” sau “Eu as renunta la arme, armuri, covoare, si la oglinzile alea urate (adica oglinzile de Murano) si mi-as lua o masina misto.” Astia suntem... ce sa faci?

De aici, plec spre Castelul Cantacuzino. Sunt putin cam obosit. Ma bucur ca este abia ora 14.00 si sper ca o sa ma culc mai devreme. Ajung in fata castelului, in Zamora si asist la o cearta dintre o profesoara si paznic avand ca obiect tariful de intrare al copiilor. Astept sa imi vina randul si aflu si aici preturile: 20 de lei pentru adult, 10 lei taxa de poze. si 1200 de lei ca sa fac filmari profesioniste, dar nu mai mult de o ora. Pentru membri OAR aveti ceva? Nu? Nimic? Bine, ulciorul nu merge de multe ori la apa. Platesc si incep sa ma plimb prin curte, nu inainte de a schimba cateva vorbe cu paznicul. Imi spune ca nici el nu intelege care e treaba cu taxele pe foto si ca anul asta a aparut moda. Cica a venit una din proprietarele castelului si a vazut cum faceau poze niste nuntasi, iar apoi a hotarat ca poate sa mai scoata un ban din asta. Adica jecmaneala. Castelul este sobru, al aceluias Cantacuzino “Nababul” (ca si Trianonul, si castelul de pe Calea Victoriei), cu exteriorul in stil neoromanesc si se afla in mijlocul unui vast domeniu. In fata sunt niste arteziene,o grota (Nababul se pare ca avea o obsesie cu grota nimfelor – un element de stil romantic gasit foarte des in gradinile vremii) si niste scaune si fotolii de la Mobexpert. M-a cam toropit soarele asa ca ma bucur ca exista si fotoliile astea, chiar daca sunt ca nuca in perete. Astept cateva minute sa se stranga un grup si intr-un final apare si ghidul, mic, burtos, soios, cu un pulover pe care este brodata extrem de stramb o sigla care probabil este cea a noului brand de castel. Intram si ne explica procesul legal prin care a trecut monumentul: intai a fost nationalizat, apoi a fost folosit de ministerul de interne ca sanataoriu TBC si l-au mai reparat cum au stiut ei mai bine, apoi a fost retrocedat unei batrane care l-a vandut unui roman din state, care i-a mai facut niste “imbunatatiri” si apoi l-a vandut companiei care il detine in prezent. Am ametit. Cand incepem turul incep si eu sa miros o teapa, dar, optimist din fire, ma conving ca mi se pare. Totusi, nu am dreptate. Castelul la interior este gol (cu exceptia catorva piese de mobilier tip Mobexpert din China), picturile de pe pereti au fost “restaurate” cu o vopsea pe baza de ulei ce arata de parca a desenat-o un copil de 5 ani, putinele zone restaurate sau refacute cu simt de raspundere se pierd in noianul de motive florale strambe, marile usi de stejar de la etaj au fost vopsite cu DUCO maro, iar baile au fost “restaurate” cu gresie care arata de parca a fost cumparata din Metro. Mai mult, ghidul ne spune ca “zidu asta... il vedeti nu? asta a fost pus direct pa parchet. Si camera asta e direct deasupra la balconul ala cu coloane de l-ati vazut la intrare”. Mai mult, ca sa ma amuz il intreb in ce stil sunt decorate interioarele si bineinteles ca o da in bara monumental spunand ca sunt “brancovenesti”. Amuzat si scarbit ma duc sa imi caut cazare.
Este cald, transpir si in primul loc in care am oprit este prea scump si nu au parcare. Mai incerc undeva si e incuiat. Ufff... trebuie sa fac ceva cu organizatul bagajelor ca ma termina sa car si casca si tank-top-case-ul dupa mine peste tot unde intru. Vine la mine un om care imi spune direct: “Nu ai gasit? Hai la mine. Uite, poti sa pui motorul in curte.” Sunt sceptic, dar imi trece repede. Nu e semn pe afara, dar e relativ ieftin (50 de lei), e foarte curat si am o tersa mare. Il parchez pe Tweety silabuta de gasca imi prinde iar foarte bine pentru ca e noroi pe jos. Ma duc sa mananc. Gasesc un loc unde pentru 15 lei primesc o ciorba, o salata mare de varza, mici si cartofi prajiti, beau o bere neagra si sunt multumit. Cam toropit, inca ametit, dar destul de multumit. Ma duc in camera sa imi pun ordine in ganduri si ma gandesc ca astazi este o zi buna sa lansez blogul si sa ii scriu lui Mihai.