Restante

Dimineata soarele imi intra in ochi si ma trezesc la 7.00. Patul este atat de cald incat nu ma indur sa ma scol. Mai dorm jumatate de ora pana incepe sa urle ceasul si iar simt fiorul rece al fricii de problemele care vor aparea. Tampita senzatie. Sunt foarte incordat. Ar trebui sa imi domin senzatia asta pentru ca incepe sa imi strice tot felul de momente cu potential bun. Ma ridic din pat la 8.00, incep in sila sa pregatesc bagajele, mananc ceva si mai citesc despre ce o sa vad azi. Montez la loc coburii, inchid casa si plec. De data asta merg potolit pe drumul forester ca sa nu il mai supar pe Tweety. La ora 10.30 sunt jos, in Zarnesti. Foarte mult mi-a luat operatia cu bagajele. Sper sa devin mai  rapid pe viitor.
Din Zarnesti, merg pe drumul spre Poiana Marului, care este superb. Peisajul nu este foarte spectaculos, drumul este in mare parte prin padure, dar serpentinele imi plac foarte mult. Si lui Tweety se pare ca ii plac pentru ca toarce bucuros si ne inclinam amandoi, parca dansand pe drum. Pana acum, vad ca alta picatura de ulei nu a mai scos, dar nu indraznesc sa sper ca problema a disparut. Tot ma streseaza.
Ar trebui sa ma indrept spre piramidele de la Sona. I-oana imi spune ca nu stie sa ma duca acolo decat pe drumuri care nu sunt pavate. Bine, zic, hai cum stii tu. Ma pune sa fac dreapta, trec un pod de lemn si, in scurt timp, sunt pe macadam. Bun, ne descurcam, nu’i bai, chiar daca sunt sapte kilometri de mers asa. Inca doua viraje si drumul devine de pamant, cu sleauri si balti namoloase pe alocuri. Din greseala intru intr-un sleau si imi fuge spatele pe noroiul clisos. Reusesc cu greu sa il tin pe Tweety in picioare, dar sunt transpirat tot. Este infiorator de cald si sunt in plin camp. Nu e nici vorba de padure, doar niste copaci razleti care nu fac nicio umbra. Vad departe doua femei intr-un strat de zarzavat si la intreb racnind daca chiar pe aici este drumul spre Sona. Una imi spune ca da, sa urmez drumul si imi mai explica ceva gesticuland si vorbind cu spatele la mine, dar nu aud ce spune. Este prea departe si imi este mult prea cald ca sa ii explic ca trebuie sa voreasca in directia mea ca sa inteleg. Merg mai departe pe drum si ocolesc pe camp de vreo doua ori pentru ca mlastinile de pe drum sunt prea mari, iar eu cu Tweety cel gras nu ma mai incumet sa ma balacesc in noroiul asta care parca e magiun. Foarte repede ajung in locul unde imi arata femeia, loc unde drumul trece printr-un rau. De mult vroiam eu sa trec un rau cu Tweety, dar nu cred ca aici este locul. Malurile sunt cam abrupte pe ultima jumatate de metru si sunt, bineinteles, din acelasi noroi argilos, iar eu sunt singur. Ii spun lui Tweety ca nu mergem pe aici pentru ca avem multe de vazut astazi si nu mi-ar placea sa ne pierdem jumatate de zi in raul asta. Femeia imi striga in continuare ca pe aici este drumul, dar nu cred ca isi da seama ca Tweety este motor, nu caruta, ca are doua roti, nu patru si ca e canar, nu balaur. Ma intorc la drumul principal si  incerc sa ocolesc pe cealalta varianta propusa de I-oana. Nici aici nu e bine. Drumul devine foarte repede la fel de pamantos, clisos si cu sleauri. Insist, merg cat pot, mai ocolesc baltile iesind in camp, pana ajung la o mica limba de padure, unde drumul s-a transformat intr-o mare mlastina. Cobor, ma uit, imi afund o cizma in noroi si vad ca nici nu am pe unde sa ocolesc. Cred ca imi scapa mie ceva... Cum ajung oamenii aia in sat? Toti au doar carute si tractoare? Se pare ca cineva nu vrea sa vad piramidele de la Sona asa ca renunt. Nu imi convine deloc. Imi propusesem sa vad toate obiectivele, nu sa incep sa la sar aiurea, indiferent de cat de mici sau triviale sunt. Aici ar trebui sa vad un sir de opt piramide naturale, din pamant, inalte de aproximativ 30 de metri, despre care nimeni nu stie cum au fost facute, de cine, sau de ce. Este un teren fertil pentru amatorii de mituri cu extraterestri. Traseul meu ma va aduce in zona asta din nou in cateva zile si imi propun ca atunci sa mai incerc o data sa ajung in Sona, daca vremea se va pastra frumoasa si se vor usca cat de cat baltile.
Pentru astazi, mai departe ma indrept spre Cetatea Fagarasului. Imi amintesc de ea de cand am fost mai demult in excursia de studii, cu scoala si ne povesteau asistentii despre sistemele medievale de aparare. La cetatea asta se pot observa majoritatea acestor sisteme. La exterior este un sant cu apa, urmeaza o incinta fortificata cu bastioane pe colturi si apoi cetatea cu turnurile de aparare aferente, construite in diverse momente si in diverse stiluri. Se vad metereze, rampe, ambrazuri si gauri prin care sa arunca ulei incins pe inamici, iar in arhitectura se observa diverse stiluri medievale si renascentiste, dar toate cam neintretinute si nevalorificate. Cetatea este acum folosita de fagaraseni pentru functiuni publice. Adaposteste un mic muzeu, dar, in rest, aici se gasesc biblioteca orasului, sali de ceremonii (unde tocmai are loc o nunta), depozite diverse si o toaleta publica unde accesul costa 2 lei. Se vad multe lucrari noi facute la cetate, dar niciuna nu imi aduce a restaurare ci mai degraba a carpeala. De la balustrada de fier beton indoit, burlanul stramb din tabla, cablurile intinse aiurea, pana la ghirlandele de beculete agatate pe turnuri, totul imi da impresia de curte a unui gospodar grabit si neglijent. Este o caldura infernala si mai sunt doua mirese care asteapta la rand sa faca poze cu cetatea, in cetate, pe cetate.
Il iau pe Tweety din soare si plecam spre herghelia de lipitani din Sambata de Jos. Dupa ce am condus prin caldura campului, ajung la o intrare promitatoare, flancata de copaci, cu o poarta mare, impunatoare. Intru si citesc pe panou ca trebuie sa platesc 9 lei si ca neaparat trebuie sa am ghidul tot timpul cu mine. Ma bucur de asta, si mai ales ma bucur ca imi va explica cineva ceva. Intru si vine la mine o fetita care nu pare a avea mai mult de 13 ani si care imi spune ca ea e ghida si ma intreaba daca vreau sa vizitez. Pai da, sigur, vreau. Ii dau banii si ma baga la inceput in grajdurile armasarilor. Nu am mai fost niciodata intr-un astfel de loc asa ca mi se pare interesant. Imi povesteste putin despre ce fac ei cu caii, cum ii imperecheaza si ce sistem de fise au. Tot locul este cam saracacios si cam paraginit, dar mi se pare foarte interesant sa interactionez cu un animal asa mare. Fetita cheama un cal mai bland si pot sa il mangai in timp ce imi mananca tricoul.
Trecem din grajd in grajd, ghida tot timpul o ia cam inainte si am senzatia ca s-a plictisit si vrea sa fusareasca turul. Suspiciunea mi se confirma cand imi arata unde e expozitia de fotografie si articole de echitatie si incepe sa treaca prin camere de parca ar merge la buda. Pai stai fetito ca eu vreau sa vad ceva. O las sa se duca si raman sa ma uit in ritmul meu. Expozitia este cam incropita si este pentru nestiutori asa ca mine. Sunt expuse o serie de sei, accesorii, cateva poze de la diverse competitii, un mic punct de vanzare a diverselor articole si cam atat. Cred ca fata se prinde ca m-a pierdut si se intoarce si sta langa mine. O mai trag de limba, o mai intreb una si alta si totul se termina cand vede la intrare ca i-au mai venit si alti clienti. Imi spune ca daca vreau, pot sa ocolesc un grajd si sa ma duc pe pasune unde sunt iepele cu manjii si pleaca sa ii ia in primire pe ceilalti vizitatori care, fiind mai multi, evident au prioritate. Ocolesc grajdul si nu gasesc nici picior de iapa. Fac o poza cu cladirea cam paraginita unde ar trebui sa fie femelele si ies.

Mai departe, merg spre manastirea Brancovenu. Drumul este foarte frumos, traverseaza o serie de campuri inierbate, este bun si, in fata, muntii ma asteapta innegurati. Niciodata nu am fost foarte impresionat de manastirile ortodoxe, dar aici imi place. Poate din cauza stilului arhitectural echilibrat, cu proportii frumoase, specific brancovenesc. Manastirea este la marginea padurii, intr-o poiana, are alaturi un lac si un domeniu in care sunt liber sa ma plimb dupa pofta inimii, in incinta gasesc vestitul Izvor al Tamaduirii, si totul are un aer foarte ingrijit, reparat si controlat. Putin prea controlat. Atat chiliile cat si biserica sunt proaspat renovate, par abia pictate si arata de parca sunt noi. Nimic nu indica istoria de sute de ani a lacasului. Ii lipseste o patina a timpului care ar aduce cu ea mesajul vechimii si importantei acestui loc. Stiu ca manastirea are o mare importanta ecleziastica si are o istorie bogata, dar mie imi vorbeste doar prin frumusetea si echilibrul proportiilor constructiei si a decoratiilor, asa ca mi-ar fi placut sa fie ceva care sa imi sugereze acest trecut impresionant. Ma plimb linistit alaturi de zecile de alti turisti, vad lacul, poienile, surprind un guster verde iesit la soare, vad biserica si ma amuz de modul lumesc in care este desenata scena judecatii de apoi in porticul bisericii. Aflu din explicatiile scrise direct pe desen, ca sunt condamnati sa arda in flacarile balauruilui din iad vrajitoarea, curva, hotul, crasmarul si zaraful. Doar in biserica picturile sunt vechi. Ies printre straturile de flori atent plantate si il gasesc pe Tweety in acelasi loc unde l-am lasat, in mijlocul bazaruluide comercianti ambulanti care iti propun sa iei orice de la sucuri la iconite si trancanele direct de pe capota masinilor.
Mergem spre orasul Victoria. O iau pe drumuri laturalnice care sunt foarte bine asfaltate, mergem intins, mai gasim si niste curbe si in doua clipe am ajuns. Acum, nu stiu cine mi-a pus obiectivul asta in lista, sau de ce e acolo pentru ca mie imi pare un oras ca oricare altul. Da, a fost facut pe plan prestabilit (adica nu s-a dezvoltat natural), dar nu mi se pare mai spectaculos decat orice alta zona dezvoltata artificial. Se simte foarte puternic o mana de arhitect urbanist care a facut strazi drepte ce au capete de perspectiva, piete late si fronduri ordonate si aliniate. Atmosfera in oras este foarte linistita, de sambata dupa-amiaza intr-un oras de provincie. Este o caldura sufocanta, cativa localnici stau la o terasa, o fetita isi plimba catelul, totul este inchis si eu ma plictisesc de moarte. Aici imi rezolv cateva probleme inainte sa urc in munte. Bag benzina, scot niste bani si mai cumpar niste mancare pentru munte. Iar am impresia ca am luat prea multa... Planul meu este sa merg la Balea Lac si maine sa profit de vremea buna ca sa incerc sa ajung pe Negoiu si pe Moldoveanu.
Cotesc spre sud si, in drum, trebuie sa mai opresc la Manastirea Carta. Ar trebui sa fie undeva pe drumul spre Balea Cascada si opresc ca sa intreb un localnic. Imi spune sa ii dau inaite ca sunt semne care o sa ma duca pana acolo. Merg mai departe, ajung la semnul spre manastire si intru iar pe un drum forestier. Tweety, astazi vad ca toata lumea are ceva cu tine. Pe aici putem merge relaxati petru ca este destul de uscat si nu sunt sleauri prea mari. Tropaim 10 minute si ajungem la poarta manastirii. Toate bune si frumoase, doar ca eu ma asteptam la o veche si ruinata manastire cisterciana, nu la complexul asta ortodox, nou si partial in constructie. Dau sa intru si vad un mare semn pe usa cum ca daca sunt doar turist mai bine sa imi iau gandul si, oricum, ca nu am voie sa fac poze. Ma uit la dimensiunea tunului care imi atarna de gat si ma gandesc ca nu am nicio sansa sa intru asa fara sa fiu luat la intrebari. Nu mai am timp de umblat aiurea acum pentru ca vreau sa ajung la Balea Lac, sa imi gasesc un loc unde sa stau, ca sa pot urca maine dimineata devreme in munte. Plec si imi pare rau ca am mai adunat o restanta. Va trebui sa fac un detur si sa mai ajung aici.
Merg mai departe spre sud si incep sa urc Transfagarasnul. Vad un semn la intrare cum ca este deschis doar pana la Balea Cascada. Asta nu imi convine deloc. Imi cam strica planurile. Decid totusi ca mai bine merg sa vad cu ochii mei ca drumul este blocat. Incep curbele, ne inclinam, cateva masini chiar imi fac loc si ma invita sa le depasesc, ma salut cu alti motociclisti si ajung la Balea Cascada. Trec de bazarul care deja pare ca este nelipsit in orice loc turistic si ajung in spatele hotelului de unde se vede cat de cat cascada. Stau putin, imi rumeg optiunile si decid sa incerc sa urc. Nu prea imi convine ideea de a sta aici in primul rand pentru ca sunt legat de programul telecabinei, iar eu speram sa plec maine dimineata pe la ora 5.00, iar, in al doilea rand, pentru ca ar presupune sa ocolesc pe Valea Oltului ca sa ajung de partea celalata a muntelui, doar asa putand sa parcurg Transfagarasnul. Il incalec pe Tweety si plec in sus incurajat fiind de masinile care vin de acolo in ciuda semnului care spune clar ca drumul este inchis. Trec de niste bariere de beton si incep sa urc serpentinele in ac de par. Drumul merge la inceput printre copaci si apoi, incet, intra in gol alpin. Trec pe sub constructiile de beton ce protejeaza drumul de avalanse si opresc de cateva ori sa ii fac niste poze lui Tweety. Mai fotografiez si cascada de la Balea pentru ca de aici, de mai sus, se vede mult mai bine. Exact inainte sa ajung  in zona mai plata a vaii opresc intr-o parcare langa un alt motociclist cu gandul de a-l ruga sa imi faca o poza si oferindu-i sa ii intorc favorul. Este din Ungaria si ma inteleg cu el in engleza. Cred ca initial este destul de suspicios si are impresia ca vreau sa ii fur camera, dar cand scot monstrul meu de aparat din bagaj se linisteste si ne pozam reciproc. Pana sus ma mai intalnesc cu alti amatori de doua roti, dar toti sunt straini. Ajung la Balea Lac, trec prin acelasi bazar enervant si vreau sa vad care e treaba cu tunelul. Aud fluieraturi de pe margine si vad doi motociclisti care imi fac semne disperate. Merg la ei si descopar cu bucurie ca sunt romani. Imi spun ca tunelul este inchis, dar ca usile sunt putin intredeschise si ca se poate trece cu ceva emotii si fara coburi. Ma bucur sa aud asta si sper ca lucrurile vor sta la fel peste trei zile cand drumul meu ma va duce spre Curtea de Arges.
Plec sa imi gasesc loc de dormit pentru ca nu prea vreau sa dorm in cort aici. Pendulez un pic intre Cabana Paltinul si Cabana Balea Lac, singurele optiuni pe care le am si ma stabilesc la Paltinu dupa ce ii povestesc cabanierului despre proiectul meu si imi lasa la pret de la 160 la 100 de lei, fara mic dejun si mai este de acord sa il pazeasca si pe Tweety cu tot cu bagajele pe care nu le iau cu mine. Fac un dus fierbinte, ies afara in bazar, mananc niste mici si carnati, beau o bere neagra si ma uit la munte.
Ajuns inapoi in camera incerc sa mai scriu ceva, dar sunt prea obosit si maine ma trezesc prea devreme asa ca renunt, imi fac bagajele si ma culc cu emotiile de rigoare pentru ce ma asteapta maine pe creste.