Ganduri in casca

Frica. Iar imi este frica. Imi este si frig pentru ca m-am dezvelit, dar cel mai tare imi este frica. Ma trezesc injurand ceasul care suna prea devreme pentru gustul meu, la ora 6.00, sunt rebegit si nu stiu de ce sunt atat de speriat. Ies incet afara, ma spal, imi duc bagajele la Tweety si vad ca ploua. Superb. Ma pregatesc incet, imi pun costumul de ploaie, o sarut pe Ioana si plec la drum. Atmosfera imi aminteste de Bacovia cu poeziile lui de taiat venele incet. Sunt incordat si stavilesc valul asta de frica, o ingrop adanc si astept sa dispara. De fiecare data a disparut dupa o vreme.
I-oana ma duce pe alt drum decat ma asteptam, pe la Stana de Vale. Tot imi spunea Mircea Crisan sa merg pe acolo ca este foarte frumos, asa ca o las sa ma duca pe unde vrea. In plus, i-am pus si caciulita de ploaie in cap si n-as putea sa o butonez. Incep niste serpentine foarte frumoase si nici nu mai vreau sa o butonez. Il inclin pe Tweety si vad ca incep sa prind curaj si pe udatura. Totusi, ma simt de parca nu sunt aici. Fac drumul mecanic, fara sa il traiesc. Oare atat de tare m-am obisnuit cu mersul zilnic pe motor incat sa nu mai simt placerea curbelor, sau este senzatia aia de frica rece din mine care ma tine? Mai ploua, mai sta, mai ploua si mie nu imi pasa. La Traian mi-am spalat toate hainele, sunt curate, miros relativ frumos si, in costumul de ploaie, mi-e bine si cald. Ajung la Stana de Vale si I-oana imi comanda sa fac stanga. La stanga este un drum foarte ingust si plin de gropi, un fel de drum forestier cu urme de asfalt. Bai fata, esti sigura ca e pe aici? Ii scot caciulita, ma uit pe traseu si asa pare. Ma uit si pe harta de hartie si inteleg ca vrea sa ma duca pe Valea Iadului. Frumos nume... Ii dau inainte si descopar ca de fapt a fost o idee foarte buna. Soseaua asta, in tineretea ei, a vazut asfalt, dar acum este plina de gropi cu marginile ascutite, lasata foarte mult in unele zone si cu un fel de sleauri in bitum. Totusi, drumul este ingust de o singura masina si extrem de spectaculos, dinamitat in coasta muntelui, mergand in lungul unei vai foaret inguste. Ce Transalpina, ce Valea Jiului... pe aici trebuie mers cu motorul, daca poti ignora gropile. Din pacate ploua si imi este foarte greu sa ma opresc si sa scot aparatul, dar tot o fac de cateva ori. Ajung chiar la o cascada care se numeste Valul Miresii, asta ca sa creeze in capul meu o confuzie maxima.
Ajung in Huedin la ora 9.30 si ma gandesc ca, chiar daca a durat putin mai mult drumul, a meritat din plin. In fond, nu am nicaieri unde trebuie sa ma grabesc. Din pacate, vad ca, desi am mai indreptat janta, ghidonul tot vobleaza la 50 la ora cand il las liber. Nu este nicio schimbare.
Merg in continuare spre nord si remarc ceva foarte interesant. Vad ca incep sa imi dau seama cand trec dintr-un judet in altul dupa placutele de inmatriculare ale masinilor. Este foarte tare. Acum, in sfarsit, apar masini cu MM la inceput. Opresc la intrarea in judet, sub o poarta mare, pusa pe sosea si savurez momentul. Aici sunt in punctul cel mai indepartat de casa. Nu inseamna mare lucru, dar pot sa incerc sa imi imaginez ca, de aici, nu fac decat sa merg pe un drum mai ocolit spre Bucuresti. Nu stiu ce este cu mine, nu as fi zis ca mi-e dor de casa. Cel putin constient nu imi este deloc, dar imi tot vin in cap ganduri de intoarcere.
 In Maramures am de vizitat, printre altele, o gramada de biserici de lemn, opt dintre ele inscrise in patrimoniul UNESCO, iar altele doar recomandate de diversi oameni. Astazi ma duc pe rand la Rogoz, apoi la Plopis si la Surdesti. Sunt biserici tipic maramuresene, cu acoperisul suprainaltat, cu bolti din lemn la interior si pereti din barne imbinate destept. Toate bisericile se afla in cimitire si sunt inconjurate de cruci si de vegetatie. Simt destul de tare lipsa unui obiectiv foto cu unghiul mai larg pentru ca sunt nevoit sa ma strecor printre copaci, tufe, cruci si morminte ca sa incerc sa bag cat mai mult din biserita in poza. Din nou ma bucur sa vad constructii facute cu grija si cu bun simt, la scara umana si cu preocupare pentru detaliu. In plus, lemnul imbatranit si innegrit de vreme mi se pare foarte cald si frumos. La Rogoz incerc sa gasesc pe cineva care sa imi deschida, sun la numerele afisate, dar nu imi raspunde nimeni. Este duminica si probabil au alte treburi. Dupa doar cativa kilometri, la Plopis, gasesc o batrana care ma lasa inauntru, imi deschide usa bisericii, dar nu sunt foarte impresionat de pictura palida si degradata. Asa goala, biserica pare trista. Imi pare ca ii lipseste ceva. Mi-o imaginez ticsita de oameni cu lumanari in mana, veniti la inviere, imbracati traditional si este mult mai bine. Ma uit la forma frumoasa a turlei si mi se pare foarte interesant ca mesterii din zona au ajuns sa stie sa foloseasca proportii corecte si armonioase simtind, incercand, din aproape in aproape, fara a avea o educatie bazata pe explicatii stiintifice. Aici, expresia frumosului in arhitectura vernaculara pare ca a avut o evolutie organica. Femeia care mi-a deschis imi spune ca trebuie sa imi fie urat asa, singur, la drum lung. Ii spun ca nu este chiar asa rau cum pare, nu mai zice nimic, dar pleaca zambind
Pe drum spre Surdesti ma opresc in Sisesti ca sa gasesc o biserica foarte veche din care s-a mai pastrat doar altarul. Totusi, ca sa fie evidentiata forma fostului lacas, pe contur a fost plantat un fel de gard viu din plante locale si copacei. Un copac mare creste exact in centrul naosului si, daca ar fi fost sa ma casatoresc in rit ortodox, aici mi-ar fi placut sa o fac.
Dupa ce vizitez si ultima biserica de pe lista mea programata pentru astazi merg spre Baia Sprie. Ajung in centrul vechi, dau o tura dar nu sunt foarte impresionat. Lucrurile pareau mult mai spectaculoase in pliante. Trec pe langa o inmormantare foarte zgomotoasa, de tigani, cu steaguri, bocete si tot tacamul, dar mi-e teama sa scot aparatul de frica sa nu ii supar si cu gandul la experienta de la Manastirea Cetatuia. Plec spre pasul Gutai si, chiar inainte sa ies din oras, un perete de casa stramba ma intreaba “Esti bine?!”. Incep sa ma gandesc daca sunt bine. Incep curbele, Tweety vajaie fericit, ma inclin si ma gandesc. Sunt bine. Mi-e bine. Mi-e foarte bine acum. Si atunci ce era cu frica groaznica de dimineata? Am mai simtit asta de cateva ori in excursia mea si nu stiu de unde vine. Intru intr-o curba, simt forta centrifuga cum ma apasa, ma lipesc de Tweety si atunci realizez de ce imi era frica: Dragii mei, mie, Andrei, singuraticul, domnul “eu nu vreau sa depind de nimeni”, profesorul de cursuri de supravietuire, ala de merge doua luni singur, de nebun, cu motorul prin tara, mi-e frica sa plec de langa Ioana. Este singurul element comun tuturor situatiilor in care m-a napadit frica si probabil pe un plan mai jos decat cel rational si constient, simbolul unei stabilitati confortabile de care se pare ca am nevoie. Sunt atat de multe implicatii ale acestei realizari ca o vreme merg cu 40 la ora lasand capul sa imi vajaie mai tare decat vantul din afara castii. Foarte tare. Nu mai sunt bun de nimic azi.
La ora 17.00 trag la prima pensiune pe care o gasesc si ii cunosc pe proprietari, Irina si Gheorghe. Incep sa imi vrbeasca in engleza, dar le-o retez scurt si le spun ca pricep si limba locala, chiar daca nu pare. Ce aveti toti cu mine de ma luati drept strain? Asa ciudat sunt? Trebuie sa apar pe cal si cu coasa pe umar ca sa imi vorbiti romaneste? Irina imi da cea mai ieftina camera din pensiune, la 50 de lei, cu o canapea extensibila mare si baia pe hol, imi mai ia 20 de lei pentru cina si 10 pentru micul dejun. Nu am chef sa ma apuc sa mai caut acum, asa ca ma invoiesc. Am de scris si mi-e foame. In aceeasi pensiune mai este un grup de arabi pastoriti de o romanca din zona care face pe ghidul si ii duce sa vada toata tara. Mi se pare foarte tare si mi se pare ca asta este viitorul. Imi amintesc si de nemtii mei din Fagaras care spuneau ca ar fi fost foarte incantati sa aiba un ghid cu ei care sa ii invete pe unde sa mearga ce sa faca si ce sa nu faca. Imi mai amintesc si de baietii din Hunedoara care se straduiesc sa puna pe roate o afacere cu ghizi moto pentru straini si tocmai cand ma gandeam eu asa, incep sa vorbesc cu Irina si cu Gheorghe care imi spun ca ei exact asta incearca sa faca. Gheorghe isi toarna lui si imi pune si mie in fata un pahar de horinca (ce pare ca nu se mai goleste oricat m-as stradui) si povestim. Sunt oameni simpli, deschisi, dintr-o bucata si imi place foarte mult sa stau la vorba cu ei. Par ca vor sa se implice foarte tare in turism si incearca sa ofere si altceva decat casa si masa. Au pus pe picioare un ansamblu folcloric de copii care canta si se plimba peste tot, au un baiat foarte dezghetat care face pe ghidul pe munti, Irina imi pune in brate un munte de carti si reviste cu informatii despre zona, ma ajuta sa imi fac planul pentru zilele urmatoare si vad clar un interes pentru ca sa am o experienta cat mai interesanta. Mai tarziu, cand eu cu Gheorghe ne asezam la masa, Irina merge sa ii imbrace pe arabi in costume traditionale ca sa isi faca poze. Arata de vise rele cu fetele lor in straie de moroseni, dar ei sunt fericiti. La masa ma imbuib cu toate bunatatile incepand de la supa de fasole cu costita, pui, peste si mici gatiti excelent, cartofi in jar si horinca ce vine in valuri. Dracu mai poate sa scrie astazi. Gheorghe imi arata si pensiunea noua pe care o construieste alaturi si dupa inca un pahar ma retrag in camera mea. De scris nu stiu cat de coerent scriu, dar observ ca in ultimul articol am cam facut pauza la poze pentru ca apar in majoritatea. Imi propun sa fiu mai costiincios pe viitor si sa pun copyright-urile de rigoare pentru Ioana si Smara.















Adorm la 2.00 ca sa ma trezesc deja obosit, la 7.00 si sa plec dupa un mic dejun rapid. Astazi iar am program de biserici de lemn.  Merg la Desesti, apoi fac dreapta spre satul Breb unde ar trebui sa gasesc multe gospodarii vechi, traditionale. Le gasesc, au porti mari de lemn la intrare, case frumoase, din barne negre, dar alaturi sunt locuinte noi. construite in mult prea folositul “stil modern”, din BCA, cu balcoane ciudatele, cu balustri si cu acoperis de tabla. Genul asta de constructii facute dupa ureche, fara nicio noima sau legatura cu cele din jur strica toata atmosfera. Mi se pare mare pacat. Merg mai departe, la Budesti si apoi spre Sighetul Marmatiei. Aici gasesc un oras mare si, enervat de voblatul lui Tweety, imi propun sa incerc sa mai caut o solutie. Merg la o vulcanizare, dar baietii de acolo imi spun ca nu stiu ei sa ma ajute. Merg mai departe prin oras si in fata mea vad o masina pe care scrie mare “Service Moto”. Ha! Aici erai. Il prind pe sofer cand opreste si il iau la intrebari. Imi spune ca poate sa ma trimita undeva, la Marius sa se uite putin. Da un telefon si apare un baiat cu un scuter ce ma ghideaza spre atelier. Bai, ce potriveala norocoasa. Ajung la atelierul lui Marius, un om micut ce are tot timpul o tigara in gura si curtea plina de scutere si motociclete, se uita la roata, se uita la ghidon, la furca si nu gaseste nimic aiurea. Imi confirma si el ce mi-a spus Bogdan (doctorul lui Tweety de la Bucuresti) cum ca gradul din rulmentul jugului nu poate sa dea voblajul, nu gaseste jocuri la roata sau la ghidon, janta este putin stramba dar nu cat sa creeze problemele astea, asa ca singura explicatie ar fi ca este cauciucul belit si nu se vede. O sa incerc sa vorbesc cu baietii din Targu Mures sa vad daca pot sa imi iau un cauciuc nou. Macar acum stiu care este cea mai probabila cauza. Decid ca nu stiu daca o sa am timp sa vad tot ce mi-am programat pentru astazi, dar nu vreau sa raman noaptea in Sighetu Marmatiei. Plec spre Memorialul Durerii, dar, inainte de asta, vreau sa il platesc pe Marius care ma refuza si imi spune ca ii pare rau ca nu i-a dat de cap. Imi mai spune ca el crede ca este rau sa fiu pe drum asa, singur, ii spun ca nu prea, dar ramane la parerea lui si imi ureaza drum bun si asfalt uscat.
La Muzeul Victimelor Comunsimului (Memorialul Durerii) ajung la ora 12.00, parchez in fata si intru. Platesc 6 lei biletul, vad ca desi este si aici taxa foto, nu imi cere nimeni sa o si platesc, asa ca ma fac ca ploua. Muzeul este intr-o cladire situata in centrul orasului, cladire ce a functionat ca inchisoare pana in 1965. Aici ar trebui sa stau toata ziua. Incepe destul de linistit si conventional cu niste harti si o prezentare audio destul de teatrala cu vocea Anei Blandiana, dar, pe masura ce trec prin sali si celule transformate in suport pentru afise, explicatii si povesti, in sufletul meu se strange negura. Multe lucruri le stiam, de multe nu aveam habar. Istoria este prezentata asa cum am invatat-o din carti, la scoala, dar aici mai este expusa o componenta pe care nu am aflat-o pana acum. In timp ce ma plimb pe holurile reci ale inchisorii, prin celulele stramte, de pe pereti se uita la mine sute de ochi ai celor ucisi si citesc povestile lor despre cum au trait ei acele momente. Despre colectivizarea explicata rece in cartile de istorie, un taran imi povesteste cum trebuia sa munceasca tot anul pentru ca proviziile sa ii fie luate, copiii sa ajunga sa fie infometati iarna si apoi sotia sa ii fie batuta si spanzurata de par pana ce scalpul i se rupse de pe cap, doar pentru ca au ascuns niste provizii. Sunt afisate scrisorile simple, dar cutremuratoare ale celor inchisi, sunt spuse povestile impresionante ale celor ce au vazut cum tot ce au strans toata viata este luat si batjocorit, fiind lasati pe drumuri, iar despre Experimentul Pitesti cu al lui sadic tortionar sef, Turcanu, sunt scrisi integral peretii unei celule cu marturiile infioratoare ale celor ce au trecut prin acea institutie de reeducare. Sunt si celule mai vesele, intr-un fel, ce contin exponate ale propagadei comuniste si exponente de kitsch ceausist, gretos si putin amuzant, dar eu am negura in cap. Nu ma gandesc decat ca toate aceste orori ni le-am provocat singuri. Acei oameni mici si frustrati care au ajuns in pozitiile de forta ce le-au permis abuzurile, crimele, bataile si batjocorirea altora, s-au ridicat dintre noi. Noi am fost in stare sa ne facem noua atata rau, iar in conditiile astea putem sa mai generalizam vreodata si sa spunem ca suntem intr-un fel sau altul? Eu sunt ingrozit si realizez ca noi, ca popor, avem trasaturile ce au dus la comiterea acestor fapte. Poate nu se vad acum, dar sunt acolo. Poate nu sunt in mine, sper ca nu sunt in mine, dar cu siguranta sunt intr-unul, sau in mai multi din cei de langa mine. Ies afara, in curte, unde este o capela foarte frumoasa si aprind o lumanare pentru bunicul meu ce a trecut prin doua din aceste “institutii” comuniste, dar nu a vrut sa ne povesteasca niciodata ce a trait acolo.
Ma urc tacut pe Tweety care ma asteapta cuminte afara si ma grabesc spre Cimitirul Vesel de la Sapanta. Alerg cu 140 la ora, dau muzica la maxim si incerc sa imi umplu capul cu orice altceva. Cat mai mult vant, cat mai mult rock, ca sa ingrop ce tocmai am vazut in ultimele trei ore. Curbele reusesc sa imi umple gandurile constiente si opresc mai intai la biserica Peri – Sapanta. Aici vad cea mai inalta constructie de lemn din Europa. Desi destul de noua si un alt “cel mai”, trebuie sa recunosc ca este impresionanta turla bisericii care se ridica semeata si ascutita. Este si foarte greu de incadrat intr-o poza decenta, dar asa ajung sa ma uit mai atent la detaliile de imbinare, la contravantuirile realizate destept, la faptul ca totul este facut fara prinderi metalice. Mi se pare fascinant cum toata structura acestei constructii imense nu are cuie sau scoabe ci doar cepuri de lemn. Gasesc si o scara elicoidala, in consola, eleganta si solida pe care topai putin ca sa o testez bine. Cand dau sa ii organizez bagajele lui Tweety apare o familie din Cluj si femeia ma intreaba cum este viata pe motocicleta. Ii spun ca este de nedescris, dar si ea crede ca probabil imi este urat pentru ca sunt singur atata timp. Bai oameni buni, ce aveti? Nu imi este urat! Mi-e bine!!! Iar incearca cineva de sus sa imi spuna ceva, dar de data asta sa mor daca ma prind ce. Vorbeste frate clar! Trimite-mi un mail.
Ajung la Cimitrul Vesel, desi dupa experienta memorialului nu mai sunt vesel deloc. La intrare, un grup mare de copii turisti francezi se minuneaza de Tweety. “Ooo !!! C’est trop ce moto...“ Zambesc. “Vous etes francais?”, “Non, je suis roumain e le moto s’appelle Tweety.” La care pufnesc toti in ras spre oftica lui Tweety. Stai ba canar bleg, ca nu rad de tine, te plac...
Intru in cimitir, acolo este o babuta care vinde bilete cu 4 lei, iar mie imi cere 5 ca am si aparat foto. Nu ma mai enervez pentru un leu, ii dau banii si incep sa ma plimb asteptand sa ma inveselesc. Cimitirul este plin de cruci sculptate si vopsite in culori vesele, pe care sta scrisa, in versuri, cate o scurta descriere a vietii celui care a murit si a modului in care a plecat dintre noi. Sunt semne catre crucea cu soacra si catre crucea cu betivul, arhicunoscute, dar eu nu ma inveselesc. Mi se pare trist. Poate am eu acum capul plin de ganduri negre, dar oricat mai incerc, nu prea ma amuz. Versurile povestesc vieti de oameni simpli, cu familie ce regreta moartea lor si accidente nedorite. Nu, nu imi iese. Nici macar un zambet. Nu as vrea sa fiu ingropat aici, ca un sculptor sa imi rezume viata in cateva versuri. De fapt, nu as vrea sa fiu ingropat deloc. As vrea sa imi arunce cineva cenusa de pe creasta Pietrei Craiului ca sa ma duca vantul in toate locurile pe care nu am apucat sa le vad. Ba, da’ melancolic am devenit azi. Nu imi mai place de mine. Ies din cimitir si ma duc sa imi cumpar doua placinte mari cu branza pe care mi le face o fata pe loc. Mananc una, fierbinte, o pastrez pe cealalta, dar imi pica greu.
Plec spre Barsana, spre manastire si remarc ceva intersant. Aici, oamenii incep sa invete sa faca turism. Este plin de vizitatori straini, multi motociclisti, cei ce nu sunt pe doua roti sunt cu masini te teren preparate sau cu rulote, majoritatea localnicilor ma iau drept strain pentru ca vad doar ca sunt turist, inscriptiile sunt in mai mlte limbi, oamenii sunt primitori si este asfalt turnat pana la fiecare obiectiv sau biserica, chiar si pana la cele mai putin importante. Ma uit in jur, ma uit la peisaj, ma uit la oameni si, in afara unei priceperi remarcabile de a lucra in lemn, nu au nimic in plus fata de alte sate si alte zone. Aici nu au nimic in plus fata de Magura de langa Zarnesti, sau de satul Alun de langa Ghelari. Peisajul este la fel de frumos, manacarea este buna si aici la fel ca in alte parti, lucruri de vazut sunt peste tot, singura diferenta pare a fi preocuparea oamenilor pentru a face turistii bineveniti si asta, se vede, este mare lucru. La Barsana dau peste alta aglomerare de vizitatori si, din ce dimineata era racoare si ma bucuram ca sunt imbracat cu pantalonii de cordura, acum mor de cald. Ma schimb intr-o toaleta si vizitez manastirea mare si lucrata integral in lemn. Aici imi place mult mai mult chiar decat la cele brancovenesti sau neoromanesti din sudul Meridionalilor. Chiar si chliile au structuri complicate si totusi deschise, sunt acoperite spatii foarte mari fara a avea multi popi si, multe constructii fiind noi, se vede ca mestesugul nu s-a pierdut.
Pe segmentul urmator vizitez biserica din Poienile Izei, apoi, ca sa nu mai ocolesc 15 kilometri, trec in Botiza traversand un deal pe un drum forestier, spre disperarea I-oanei care nu stie de el si ajung la Ieud. Daca la Poienile Izei am putut sa intru in biserica, am putut sa urc in clopotnita, dar nu am putut sa fac poze inauntru, la Botiza totul este incuiat, iar la Ieud biserica este deschisa dar nu am voie sa intru. Din interior se aude Sinead O’Connor cu Nothing Compares to You in timp ce cinci tineri refac migalos pictura interioara, cocotati pe scari. Ah, ce atmosfera. Imi vine sa iau si eu o pensula si sa incerc sa ii ajut. Imi aminteste de facultate. Stau o vreme in usa, mi-a jena sa fac vreo poza si, dupa cateva minute bune decid ca ar fi cazul sa plec si sa imi caut un loc de dormit pentru ca s-a facut cam tarziu. Plec spre Viseul de Sus, traversez niste dealuri pe un drum superb, proaspat asfaltat de care I-oana nu stie si harta de hartie crede ca este inca forestier si ajung in Viseul de Jos la ora 19.30. Tot este cald, merg cu haina desfacuta la guler ca sa mai intre aer si exact acolo ma loveste o viespe care apoi imi cade in san, coboara si ma inteapa in burta. Nemernica! Ma doare, se umfla, dar stiu ca nu sunt alergic asa ca o ignor. Incep sa ma uit dupa pensiuni, vremea pare ca se strica, incepe sa ploua usor si nu gasesc nimic. Aici au doar vulcanizari, ateliere auto si puncte de vanzare pentru butelii de gaz. Mai merg, intru in Viseul de Sus, gasesc primele semne pe care scrie ceva cu “pensiune” si le urmaresc pe niste strazi intortocheate pana cand ajung la Pensiunea Nagy. Este mare, plina de nemti, cu parcarea aglomerata, camera costa 75 de lei cu mic dejun, iar mie nu imi pasa. Sunt obosit, vreau sa mananc, sa scriu si ma bucur ca astazi sunt lasat in pace si am baie in camera. Mananc ceva ce se numeste oala taraneasca, un fel de musaca varsata, o rog pe fata de la receptie sa imi explice cum ajung la gara mocanitei, ma bag in pat si nu mai pot sa scriu nimic pentru ca adorm bustean.





































Visez niste aiureli. Ceva nu e bine. Visez ca am cazut cu Tweety. Ceva nu e bine deloc. Mi-e rau. Mai dorm putin. Transpir. Nu, nu se poate, mi-e prea rau.. Ma duc la baie si renunt la oala taraneasca. Pe toate partile. Am un gust groaznic in gura, dar ma dezumflu si pot sa adorm la loc. Dimineata vine prea devreme si eu sunt transpirat leoarca. Clar, a fost ceva cu rahatul ala de mancare. Ma spal, imi iau lucrurile si plec pe jos spre mocanita. Mi-e lene sa il mai deranjez acum pe Tweety. Vremea este urata, este un plafon de nori gri si este cam frig. Ajung la gara si vad ca si aici este plin de turisti. Sunt autocare intregi, parcare mare, plina de masini si oameni de toate felurile. Avem manelisti de Teleorman, burtosi din Bacau, fitosi din Bucuresti, tacuti din Cluj si multi straini, cehi, polonezi, francezi, nemti, de toate pentru toti. Biletul costa 45 de lei si este coada. Mi-as fi dorit sa evit asta si sa urmez sfatul lui Catalin de a lua trenul de la ora 6.00, tren care duce muncitorii sus in munte, insa Irina la care am stat acum doua seri mi-a spus ceea ce o sa mi se confirme si astazi mai tarziu si anume ca de cand a fost un mic accident acum ceva timp cu turistii care au supra-aglomerat un tren utilitar, nu mai sunt primiti decat angajatii caii ferate, iar trenurile de turisti au regim special. In plus, trenurile pentru angajati au locomotive diesel, iar cele pentru turisti le pastreaza pe cele cu aburi. Din experientele trecute m-am prins ca cel mai bine este ca, atunci cand vad ca gloata face ceva, sa inteleg ce se intampla si sa fac fix pe dos, rezistand impulsului de a ma aseza la coada. Astept sa se urce oamenii in tren, sa se bata pe locurile din vagoanele inchise si eu ma urc ultimul intr-unul din vagoanele deschise (ca de aia mi-am luat haine la mine) si il inghesui pe Danut - seful de tren - care sta intr-un colt, in spate de tot, ca sa vada mecanicul. Ajungem sa vorbim si imi povesteste lucruri foarte interesante. Calea ferata este privata are in continuare functia de a aduce lemnul jos din munte, este operata de catre nemti care se chinuie sa tina in functiune doar pentru turisti locomotivele cu aburi numite “Elvetia”, fiind singura cale ferata forestiera cu ecartament mic, pe care se mai folosesc astfel de locomotive, din toata Europa. Danut imi mai spune ca toti angajatii caii ferate sunt tineri, pana in 30 de ani si, ca si el si toti stiu, sau au fost invatati, sa vorbeasca si sa explice. Imi arata pe harta unde suntem, unde mergem si imi spune ca, pe Valea Vaserului, in continuare sunt zone unde lemnul nu a vazut fierastrau mecanic. Trenul merge printre niste dealuri inalte si impadurite foarte dens, pe firul raului, pe un terasament mic si stramb, cu traverse din lemn, taiat in stanca in anumite zone. In zona de inceput a vaii sunt case specifice, multe utilaje forestiere, escavatoare, tractoare, gramezi de lemne si numerosi taietori vanosi, oameni duri ce stau in ploia gri si in vant ca sa aduca jos bustenii gigantici. Este un peisaj foarte interesant si in scurt timp iese si soarele. Danut imi spune ca inainte de a face mocanita, localnicii aduceau lemnele pe rau, adica practicau “plutaritul”. Faceau un baraj pe care il stricau brusc si viitura impingea lemnele la vale pana aproape de sat. Acum, vad cum le duc in jos pe traseul intortochiat de mocanita, legand cate un modul cu doua osii la capatul bustenilor lungi si lasandu-i sa mearga la vale si sa fie franati de locomotiva. Valea devine din ce in ce mai salbatica, casele dispar si in scurt timp singura urma de civilizatie din zona este trenul fumegand. Il intreb pe Danut de familia lui si imi spune ca are un frate si doua surori, toti sunt plecati prin strainatate si numai el a ramas in Romania. Cand il intreb de ce a ramas, imi spune cinstit ca salariul la mocanita este bun, dar si ca este mandru pentru ca ”Daca noi tinerii nu ramanem cine sa mai faca treaba? Tara asta traba ridicata!”. Cad pe ganduri, zambesc si acum il privesc putin altfel pe Danut, la cei 25 de ani ai sai. Da, cum spuneam, cred ca cei din Maramures incep sa invete bine cum se face turism si cel mai bun indicator este ca, din cate zice Danut, linia asta de mocanita devine incet foarte profitabila. Ajungem la Paltin unde, pe malul raului, sunt cateva terase si se poate cumpara mancare si bautura. Eu profit de ocazie ca sa fac poze locomotivelor, stam o ora si jumatate si locomotiva incepe sa fluiere, semn ca ar fi cazul sa ne urcam in vagoane.














De data asta ma urc intr-un vagon inchis, cand toti se inghesuie in celelalte si stau sa imi pun putin ordine in ganduri si sa mai umplu putin carnetelul cu mazgalituri. Ajungem inapoi in Viseul de Sus la ora 15.00, exact cand incepe sa ploua. Merg la pensiune, ma ud fleasca pe pantaloni prin baltile ulitei, mananc niste macaroane cu branza ca de altceva mi-e frica, imi usuc pantalonii pe calorifer si decid sa stau aici inca o noapte, sa scriu articolul ultimelor trei zile. Vorbesc la telefon cu Andrei Bruja care imi da un numar de telefon al unei pensiuni unde pot sa stau cand ajung in Ceahlau si imi spune ca s-ar putea sa aiba o solutie sa imi gaseasca un cauciuc nou pentru Tweety. Astazi ma culc bucuros ca am ajuns cu articolele la zi si bucuros (nu stiu exact din ce motiv) ca ma indrept spre casa.

6 comentarii:

Mircea spunea...

Am citit printre randuri, am vazut cateva poze, facebookul imi da update-urile zilnic parca si vreau sa zic ca e o initiativa foarte frumoasa, de a vedea Romania.

Ceea ce ma surprinde, poate mai mult decat trebuie, sunt cuvintele frica, frig, frica (din nou), ganduri grele si altele care induc suferinta.

Am calatorit mult in Romania dar nu am avut ocazia sa vad tot ce ai vazut tu desi mi-ar place. In ultimii 6 ani am vazut o mare parte din Asia de Sud-Est si am trecut prin tot felu de experiente mai mult sau mai putin placute dar ceea ce am invatat (sau inca mai incerc sa invat) e sa ma bucur de ce e imrejurul meu, de frumusetile naturii chiar in situatii "grele".

Eu sincer iti recomand acelasi lucru. Daca tot ai avut dorinta, vointa si posibilitatea de a face aceasta calatorie, fa-o cat mai placuta pentru ca atunci cand ajungi acasa sa nu spui "vai ce nasol, greu si obositor a fost" ci "A fost minunat si as mai merge de o mie de ori" :)

Cheers! :)
Mircea

Anonim spunea...

Draga Mircea,

Daca tot dam sfaturi, cel mai bine ar fi sa citesti tot articolul, nu doar printre randuri sau printre poze, inainte de a trage concluzii. Asa e corect in general si in felul asta nu facem recomandari superficiale, eronate si nepotrivite. Andrei explica care era frica lui si sincer ii apreciez sinceritatea si curajul cu care isi impartaseste cele mai adanci ganduri.

Andrei, nu cred ca barbaria si salbaticia ne sunt noua specifice ca natie. Cred ca asta e capcana care ne tine tintuiti in mediocritate pe noi ca popor, sa credem ca suntem diferiti (sau in bine sau in rau). Suntem la fel ca ceilalti (oameni si popoare) si cu bune si cu rele, la fel de capabili si de fapte marete si de orori crunte.

Si mie mi s-a parut trist cimitirul de la Sapanta. Insa este totusi o frumusete trista a omului simplu care incearca sa "fenteze" amaraciunea mortii.

Drum bun spre casa,
Cristi

Anonim spunea...

Superb....si cum zicea cineva, scrii din ce in ce mai cald... despre Romania, sant curios sa aflu , atunci cand ai plecat de acasa, ai plecat cu frica de necunoscut, ai plecat motivat, optimist sau/si ce te asteptai sa gasesti prin Romania, care au fost gandurile si temerile tale inainte de acest periplu prin tara(un fel de paralela intre asteptari si realitate,a fost bine sau a fost rau, dar asta poate intr-un alt articol)pentru ca sant sigur ca ai multe de spus.Nu vreau sa supar pe nimeni dar cred ca in Ardeal este cea mai frumoasa zona(parerea mea) din Romania,daca aveam si marea de partea noastra.......Respect, Andrei.M-as bucura tare mult daca ai posta mai mult, stiu ca nu ai timp dar stiu si ca eu n-am urmarit cu atata interes niciodata ceva anume mai mult decat" Turul complet al Romaniei pe doua roti si doua picioare".Inca o data RESPECT si drum bun pana acasa.......Mircea C.http://www.youtube.com/watch?v=3IeKLJIp8rk

mama spunea...

Dragul meu, din nou m-am emotionat si bucurat grozav citindu-te! Cred ca, dincolo de kilometrii parcursi si locurile vazute, excursia asta a ta si modul de a o impartasi... (poate si singuratatea...?) te ajuta pe tine sa mai scapi de foile asezate pe "tine cel de dinauntru", iar pe noi, cei ce te urmarim, sa ne gandim poate altfel dar sigur mai mult la lucrurile din jur... Multumesc! Te asteptam cu drag acasa... dar nu pot sa nu observ ca ai fost deja primit "acasa" de cativa prieteni...! Bucura-te de ei! In zilele noastre e o minune! Drum bun!

Anonim spunea...

Am tot citit vorbele parintilor tai... f rar gasesti asa parinti... majoritatea, nu stie decat sa critice, ori nu-si exprima sentimentele, mandria...
Acum imi dau seama ce sprijin ai avut in viata... iar acel confort de care vorbeai, este asigurat si de ei, pe langa Ioana.
Ti-ai imaginat vreodata viata intr-o familie cu parinti batuti in cap? :)

Catalin

Anonim spunea...

Foarte frumos .... ma bucur ca ti -a placut Maramuresul.. desi locuiesc in Timisoara de vreo 11 ani MM este locul copilariei mele.....:))) Sa stii ca toti strainii care i-am intalnit sunt foarte impresionati de Romania...
Ma bucur ca nu te simti singuratic...





Ps: "romanca din zona care face pe ghidu"

Trimiteți un comentariu