Ghidul

Ma trezesc pe la ora 8.00 si vad ca Mircea este deja in picioare si pregateste masa. Merg si eu sa il ajut, dar nu ma lasa sa ating nimic. Stai jos si mananca! Este mare si bine facut asa ca il ascult fara sa mai comentez prea mult.
Planul este sa mergem dimineata la cetatea Devei si apoi sa plecam cu motoarele spre cetatile Dacice. Ne suim in masina, noi doi si cu Ioana (a lui Mircea) si plecam, nu inainte de a o culege si pe Monica – o prietena de-a Ioanei cu care va ramane in oras. Fetele sporovaiesc intre ele si eu ma enervez vazand cat de lejer este traficul si cat de simplu ajungem de colo dincolo. La cetate alegem sa urcam cu funicularul nou si nu pe jos, pentru a scuti niste timp si niste efort. Platim zece lei de persoana si urcam in cabina mica. Acest funicular merge pe o sina ce are o inflexiune la mijloc, unde schimba panta. Este foarte haios ca la inceput planul podelei este inclinat inr-un sens, iar apoi se inclina in celalalt sens, inainte sa ajunga cabina sus. Cetatea este destul de ruinata si este un mare santier. Mircea imi spune ca au primit niste bani ca sa o restaureze si, pe masura ce au evoluat lucrarile, au descoperit mult mai multe obiective, au crescut costurile si s-au oprit la mijlocul lucrarilor din lipsa de fonduri. De oriunde din cetate sa vad schelele vechi, lasate asa de cativa ani si situatia imi pare ca este mai rea decat daca ar fi ramas ruinele neatinse. Gasesc foarte geu cateva cadre care merita pozate si ne lipim de o balustrada privid orasul. Discutam despre fiecare zona, imi arata ce si unde e, iar eu, uitandu-ma de sus, imi amintesc de Bucuresti cu nesfarsitele lui zone betonate si rarele centre de verdeata sufocate intre blocuri. Aici lucrurile imi par ca stau pe dos, dar Mircea imi spune ca, oricum, si de la ei au disparut foarte multe zone verzi in detrimentul orasului.
Ne intoarcem acasa, ne echipam, luam motocicletele si, cu un ochi pe cerul innorat mergem sa vedem si restul obiectivelor. Il urmez pe Mircea pe o serie de drumuri pana ajungem la o intersectie unde se termina asfaltul. Imi spune: “In fata este Sarmizegetusa Regia, iar in dreapta este Cetatea de la Costesti, unde nu am fost niciodata, deci stiu exact cat stii si tu. Unde mergem mai intai?” Ii spun sa mergem la cetatea de la Costesti si o iau inainte avand motorul mai usor. Zilele astea am lasat coburii la Mircea acasa, asa ca Tweety este mai zvelt si mai agil. Stau putin sa interpretez niste semne strambe si intram pe un drum de tara. Mergem nitel, drumul se face mai rau, apare si ceva noroi, dar destul de putin, iar eu opresc periodic sa il mai astept pe Mircea care vine mai greu. Mergem pe firul unei vai, pe un drum ce se afla la doar cativa metri mai sus de albia unui parau. Stiu ca ar trebui sa urcam, cetatea trebuind sa fie in varful unui deal, dar de cativa kilometri nu pare ca parasim firul vaii. Ma opresc la un moment dat, il vad in oglinzi ca apare de dupa colt si plec. Iau doua curbe si ma pomenesc ca drumul imi e blocat. Un utilaj mare al forestierilor sta pe burta, cu rotile din fata in aer, atarnate deasupra apei si trei oameni tot trebaluiesc in jurul lui. Unul din ei vine la mine si imi explica unde sunt si ca de fapt am gresit drumul. Probabil ca am inteles gresit acele semne strambe de la intrarea pe drum. Ma intorc spre Mircea sa ii spun sa ne intoarcem si vad ca nu e in spatele meu. Ce naiba? Era acolo cu zece secunde in urma. O fi intors cat ceream eu indicatii? Nu avea timp. Clar s-a intamplat ceva... Intorc si merg incet inapoi. Trec de doua curbe si il vad pe Mircea, in mijlocul drumului, in tricou, uitandu-se la mine. Clar s-a intamplat ceva. Macar este in picioare, deci nu s-a lovit. Ajung mai aproape si vad ca zambeste. Bun, deci orice s-a intamplat nu este foarte grav. Dar unde este motorul? Ma uit in jur si abia atunci vad si inteleg. O roata spate si un top-case ies nenatural dintr-un tufis. Motorul este in rapa, cazut pe o parte, cu ghidonul mai jos decat rotile. Uaaau, sa vezi ce o sa ne chinuim sa il scoatem. Fac ochii cat cepele la Mircea si il intreb ce s-a intamplat. Imi spune calm ca motorul a vrut sa o ia pe acolo si el a zis atunci “Du-te dracului” si l-a lasat in plata Domnului pe drumul lui. Ma dau jos repede sa vad ce pot sa fac. Tocmai atunci coboara din padure un localnic iesit la plimbre sau la cules de ceva. Mircea pare in regula fizic si nu imi vine sa cred cat de calm este. Bagam motorul in viteza, cobor langa botul lui si incerc sa il rdic de crash-bar. Nicio sansa. Vine sa ne ajute si localnicul si ii rog sa il stabilizeze cat fac putin pe halterofilul. Ma asez in lateral, apuc de coarne si de un maner si reusim toti sa il ridicam la verticala. Bun, acum sta drept si nu mai curge benzina din el, dar este cu capul in jos si cam un metru mai jos decat unde i-ar sta bine, pe drum. Ma duc in fata lui, adica oarecum sub el si incepem toti sa il ridicam in timp ce trag de ambreiaj. Cand vad ca baietii nu mai pot sa traga, las la loc ambreiajul si sper sa nu derapeze roata din spate pentru ca farul apasa direct pe pieptul meu, iar dupa mine, mai jos, este doar raul. Este foarte amuzant. Tragem de el o vreme si reusim pana la urma sa il aducem in drum. Parca suntem mai fericiti decat inainte sa cada. Lista de stricaciuni nu e mare: o scarita putin indoita, niste zgarieturi mici pe carene, niste zgareturi mai mari, peste cele vechi, pe crash-bar, o bucata de plastic de la bord crapata si mult pamant pe partea pe care a cazut. Mircea spune ca i-a fugit fundul, s-a intors in derapaj si cand a prins din nou aderenta a tasnit spre rapa. Cum zicea, motorul a vrut pe acolo. Ma gandesc ca a fost foarte inspirat sa nu li insoteasca in jos, spre apa. Il pornim cu ceva emotii si pare ca merge perfect. Ne mai linistim, mai ales Mircea si il intreb daca sigr nu s-a lovit. Imi arata ca este doar foarte putin julit la picior deasupra bocancilor, dar, in rest, este bine. Localnicul mai sta putin cu noi si ne explica: Nu aveam ce sa cautam pe drumul asta, ceea ce stiam deja, sunt doua cetati dacice aici – cea de la Costesti si cea de la Blidaru, ultima fiind accesibila doar dupa o ora de urcat pe jos si destul de putin decopertata fata de cea de la Costesti. Ne hotaram, in acest caz, sa mergem sa o vedem doar pe prima si omul ne explica pe unde sa ajungem. Coboram, trecem de semnele buclucase si intram pe alt drum forestier, de data asta cel bun. Inainte de a ajunge, este o panta foarte abrupta pe care reusesc sa o urc, si aproape intru cu Tweety pe portile cetatii. Sunt cam nesimtit, dar mai este o masina aici si chiar nu m-am prins ca trebuia sa ma opresc mai jos. Nu era niciun semn. Mircea ramane inainte de panta, ca sa nu mai riste alta cazatura. Aici ne plimbam putin printre bolovani si ruine, mergem la cele cateva turnuri din care a ramas doar fundatia de un metru inaltime si imi este greu sa imi fac o idee daca nu vad o imagine din avion. Vizitatorul obisnuit nu poate vedea decat cateva fundatii si cateva urme de ziduri, o pancarda cu niste explicatii generale si un plan al sitului arheologic. Nu este foarte spectaculos. De altfel, toate cetatile dacice din zona sunt in acelasi stadiu, sau chiar mai degradate, fiind de fapt doar situri arheologice. Fac cateva poze si ne intoarcem la drumul mare. De aici urmeaza 18 kilometri de drum forestier cu gropi si praguri mari, despre care am auzit multa lume injurand. Gropile le gasim si dam in ele indiferent de cat de prosti sau destepti suntem, dar pragurile facute in dreptul podurilor nu mai sunt. In schimb, acolo gasesc, pe portiuni foarte scurte, asfalt. Deci cineva se mai preocupa. Se preocupa si cativa de la exploatarile forestiere care au facut cu utilahjele lor, in cateva zone, un noroi adanc de o palma pe care eu ma mai descurc cu cauciucurile cu profil mai mare, dar Mirecea este disperat. Dupa multe chinuri si hurducaieli ajungem sus langa cetate unde, in incercarea de a face o zona mare de parcaje, au reusit sa faca doar noroi adanc de doua palme. Il infig acolo pe Tweety si aproape nu mai este nevoie sa pun cricul. Probabil ca, intr-un viitor apropiat, vor rezolva parcarea si poate chiar drumul, dar acum nu este prea placut.












Intram in cetate, nimeni nu ne ia niciun ban si incerc sa imi imaginez cum arata acest loc cu mii de ani in urma. Nu reusesc. Aici este plin de oameni care au venit sa ia apa si sa se incarce. Stau in mijlocul cercurilor de piatra, cu bidoanele de apa langa ei si asteapta ceva cu ochii inchisi. Nu pot spune ca inteleg si imi intreb sarcastic ghidul daca locul asta imi va incarca macar acumulatorul de la aparat. Merg in mijlocul Sanctuarului Mare Rotund si stau si eu putin acolo. Nimic. Cred ca eu am alt tip de mufa si nu sunt compatibil. Vad o femeie care, ca intr-un ritual, mangaie toti stalpii de lemn asezati in spirala in mijlocul cercului mare de pietre si ma gandesc daca sa ii spun ca lemnele alea au fost puse acolo acum doar cativa ani, ca decor pentru un film ce s-a turnat aici. Fac cateva poze si imi pare foarte rau ca nu este nimeni care sa ne vorbeasca despre obiceiurile si credintele dacilor. Sunt aici cateva placute cu explicatii, dar este prea putin fata de ce are acest loc de povestit. Ne intoarcem la caii nostri si discutam despre cum sa ajungem la Piatra Rosie. Nici Mircea si nici Marius, care a batut toate drumurile din zona, nu stiu de cetatea asta. Ne aud doi jandarmi montani, draguti si binevoitori care ne spun cum sa ajungem, dar ne spun ca mergem degeaba. Cetatea este foarte putin vizibila, iar drumul de aproape 20 de kilometri este rupt si stricat foarte tare de cei de la exploatarea forestiera. Dupa experienta dezamagitoare de la Costesti, ma gandesc ca cei doi stiu ce vorbesc si renunt sa ma mai chinui doar ca sa bifez un obiectiv obscur. Oricum, Mircea imi spunea ca are doua surprize pentru mine si sunt foarte curios ce mi-a pregatit. Mai stam putin de vorba cu cei doi jandarmi si imi spun ca nu inteleg si ca este foarte ciudat ce se intampla in ultimul timp, cum vin din ce in ce mai multi oameni la Sarmisegetusa Regia, oameni “ciudati” si care habar nu au nimic despre daci. Dupa jumatate de ora de povesti ne suim in sei si o luam inapoi pe drumul cu hartoape. La un moment dat, Mircea se intersecteaza cu o alta masina pe un segment de noroi, este fortat sa o ia printr-un loc pe unde nu ii convine, se dezechilibreaza putin pe cauciucurile de strada si lasa jos picioarele facand un fel de schi noroic spre mirarea celor din masina. Eu nu vad faza, ci mi-o povesteste mai tarziu razand cu lacrimi. Ajungem la asfalt, descopar ca am si alte viteze decat prima si a doua si continui sa il urmez pe Mircea pe drumuri din ce in ce mai intorochiate. Ne intersectam cu fratele Ioanei, Octav, care ni se alatura si dupa alte cateva minute de cotit pe stradute si drumusoare ajungem pe un drum de pamant care se termina in Mures. La propriu. Drumul intra in apa. Asta este prima surpriza: O sa trecem cu “brudina”. Vad in dreapta mea un cablu de otel intins peste apa si la celalalt cap, un ponton plutitor, fara impingator sau motor, agatat in doua puncte de cablul mare. Aia e brudina. Pe ponton este un om caruia ii facem semn, se duce la cele doua prinderi si cu ajutorul unui sistem de demultiplicare variaza lungimea celor doua cabluri in asa fel incat pontonul se orienteaza in unghi fata de directia de curgere a apei si este impins de curent. Cand ajunge la malul  nostru urcam cele trei motociclete pe ponton, omul schimba unghiul brudinei si suntem impinsi de curent catre malul celalalt. Am mai vazut acest sistem doar la muzeul satului din Sibiu, dar nu credeam ca se mai foloseste in continuare.
De aici mergem la parintii Ioanei acasa, in Geoagiu, ca sa mancam si iar mi se pune in fata mult prea multa mancare. Ma straduiesc sa nu fiu nepoliticos si, desi este absolut delicios ce mananc (clatite cu ciuperci si ciuperci mari gatite, cu carne, pe langa ciorba si o tarta cu fructe de padure) am mari probleme sa termin. Stam putin si ne bucuram ca, in sfarsit, a iesit soarele. Mai sunt nori care se mai perida pe cer si din care mai cad cativa stropi, dar foarte putini.
A doua surpriza este ca baietii ma duc la biserica Rotonda, un loc de care nu stie multa lume. Dosita printre cladiri, in spatele unei scoli, se afla o fosta bisericuta mica si foarte veche. Remarc asemanarea de stil cu cea de la Densusi, mai ales ca si aceasta a fost realizata cu materiale luate dintr-o asezare romana – Germisara. Unii spun ca ar putea fi cea mai veche constructie care sta inca in picioare de pe teritoriul Romaniei. Fosta biserica, pe care se vad influente clare de stil romanic, este acum doar o sala rotunda cu un etaj superior si o clopotnita. Constructia este foarte ciudata, mica si stramba. Ma face sa fiu curios si sa imi doresc sa fiu un martor neimplicat in perioada declinului imperiului roman si inceputului evului mediu, sa inteleg ce s-a intamplat si cum de s-au pierdut atatea cunostinte, cum de a avut loc un declin atat de puternic al civilizatiei, de la construirea de orase cu strazi, temple, canalizare si bai publice, pana la distrugerea lor pentru a construi o bisericuta mica, inghesuita si asimetrica. Parca pentru a imi accentua ideea, baietii ma duc la fostele bai romane din Geoagiu Bai. Oprim langa complexul nou si trecem strada ca sa intram nestingheriti, fara nicio taxa sau control, in prima baie termala din zona: In mijlocul unei grote verticale, intr-un mic deal realizat aproape integral din tuf, se afla un bazin natural unde bolboroseste apa. Locul este fascinant si pot spune ca nu am mai vazut niciodata asa ceva. Accesul in grota se face printr-un sant sapat in tuf si printr-o intrare joasa de care dau cu capul in amuzamentul general. Fac cateva poze si il rog pe Mircea sa imi faca si mie vreo doua in timp ce stau sus pe marginea grotei. Stand acolo, cu picoarele atarnand in gol, ma gandesc ca diversi clienti de-ai mei platesc bani grei ca sa isi faca in casele sau in piscinele lor niste kitschosenii de grote artificiale cu lumini si jeturi de apa calda, in timp ce locul asta sta nefolosit, prada vizitatorilor de ocazie si a tinerilor amatori de grafitti. Gandesc cu voce tare si presupun cat de frumos ar fi sa existe un coridor sau un tunel care sa lege acest loc de un complex de piscine si zona SPA, iar clientii sa poata veni pana aici, sa stea in grota, sa faca baie direct in izvor si sa se intoarca. Octav imi spune ca pana de curand inca mai era practicabil tunelul roman care facea in trecut legatura cu o baie termala construita in apropiere. Raman mut si revin la gandul meu inrebandu-ma unde am fi acum daca nu ar fi existat Evul Mediu.



















Mircea imi spune ca trebuie sa mai ramana putin in Geoagiu, iar eu profit de ocazie ca sa ma duc inapoi la Deva, sa imi pun ordine in cap si sa incep sa povestesc ce am vazut zilele astea. Plec singur, intru pe drumul judetean si, la un moment dat, ma trezesc in fata cu blocaj. Ocolesc prin dreapta si vad ca un tir tocmai se rasturnase si circulatia se facea pe un singr sens. Intru in fata si vad politstul care dirija circulatia ca imi spune ceva. Imi ridic botul castii ca sa aud si astept sa repete. “Ba, tu mai ai nevoie de carnet?” Ii spun ca da. Vine la mine urland. “Ba, vrei sa fii donator de organe, ca asta sunteti voi, donatori de organe? Pentru ce depasesti daca vezi ca este coloana. Vrei sa iti iau carnetul? Ti-l iau de nu te vezi!!!”. Ma gandesc ca stie si el ca nu are ce sa imi faca pentru ca eu am venit prin dreapta, pe langa drum si de aia imi vorbeste asa, poate ma sperie. Pe de alta parte, nu am chef sa stau sa il invat acum maniere, sau sa vad ce poate inventa ca sa imi faca viata grea si apoi eu pe a lui. Il las sa vorbeasca, ma uit in fata la drum si raspund egal “Da, imi cer scuze”. Nu stiu de ce imi cer scuze, pentru ce vrea el, probabil pentru ca exist, dar imi doresc sa se duca in legea lui si sa ma lase in pace. Asa mi se pare cel mai simplu. Functioneaza. Tace si pleaca sa dea din mana. Intr-un final, da drumul in scarba si coloanei cu mine in frunte, trec pe langa el si continui sa merg spre Deva, putin dezamagit. Da, trebuia sa ma astept si la d’astea si stiu ca fiecare padure are uscaturile ei, inclusiv Ardealul, dar mi-ar fi placut sa imi pastrez o imagine idealizata. Macar o vreme.
In Deva, il bag pe Tweety la somn si ies putin sa cumpar cate ceva. Inainte sa plec de la Geoagiu am vorbit cu baietii sa dau si eu ceva de baut ca prea si-au luat in serios treaba de ghizi. Mircea imi spune ca o sa ne strangem la el, asa ca iau o sticla de whisky si alte lichide complementare.
Fac un dus, incep sa scriu cand apare Mircea spunandu-mi ca intai o sa mergem la un bar unde s-a strans o gasca mare. Sar in hainele civilizate (cat de cat) si in cateva minute am o bere in fata, impart abtibilduri si rad de ma doare burta povestind intalmparile zilei. Cand se inchide barul ne retragem in grup mai restrans la Mircea acasa unde ne punem fortele cu sticla de whisky. Nu razbim. Ma culc la 2.30, usor ametit (ca sa folosesc un eufemism). Pe final, Mircea zice ”Ha, ha, cred ca dupa ziua de astazi am fost cel mai prost ghid posibil!!!”. Draga Mircea, pana acum, ai fost cel mai tare ghid si va fi foarte greu pentru oricine sa te egaleze. Iti multumesc.

1 comentarii:

Mihai Cădariu spunea...

Bravo, baieti!! Felicitari pentru ospitalitate si omenie! M-ati facut sa ma simt, din nou, mândru că îs ardelean ;)

Trimiteți un comentariu