Mancare de peste

Este sambata diminetata si vreau sa imi verific mesajele cand vad ca Tweety si-a bagat nasul in articolele mele. M-a facut “barbos amarat”, dar si eu i-am zis mai demult “galbejit mecanic”, asa ca suntem chit.
Aseara, tarziu, a venit Ioana impreuna cu Raluca, Diana si Ninu. Au ajuns tarziu, morti de foame, la ora 12.30, Sorin, proprietarul pensiunii inchisese deja bucataria, si eu nu mai puteam de somn. Am stat totusi la vorba pana la ora 2.00, si-au pacalit foamea cu niste beri si am hotarat sa ne trezim la 7.00 ca sa plecam cu barca prin Delta. Am vorbit si cu Sorin, care ne-a asigurat ca putem merge la Padurea Letea si la Sfantul Gheorghe intr-o singura zi si ca o sa ne dea o barca rapida.
Acum ma trezesc in reluare, Ioana m-a tot inghiontit in somn si cobor la micul dejun destul de adormit. Pensiunea “La Sorin” nu este cine stie ce, la fel ca multe din Murghiol si nu stiu cum de am senzatia asta tampita ca ma tot pandeste cineva sa ma mai ciupeasca de niste bani. Camera este destul de curata, dar in baie curge apa din tavan si se pare ca nu am alta optiune decat sa fac dus, orice ar fi. Chiar si asa, este aglomerat, toate camerele sunt pline, ocupate de pescari profesionisti, foarte seriosi si gomosi, veniti majoritatea din Bucuresti, cu masinile de teren pline de scule si de familii galagioase La ora 8.00 apare si Sorin care brusc nu mai este sigur ca putem ajunge si la Letea si la Sfantul Gheorghe. Insist, ii spun ca este musai sa ajung in ambele locuri si nu prea imi convine ca incearca sa ma faca sa merg maine la Sfantul Gheorghe, ca sa ii mai platesc barca inca o zi. Pana la urma spune ca mine, imi face cunostinta cu Nelu, barcagiul si isi continua drumul asaltat de clientii numerosi. Plecam spre debarcader si vad ca, din barcile disponibile, ne-a dat cea mai mica barca, cu un motor de 20, in conditiile in care noi aveam cel mai lung drum de facut si restul faceau doar niste plimbari mici. Ah, ce ma enerveaza stilul asta de turism din topor. Urasc sa fiu pus in fata faptului implinit. Ma asteptam la genul asta de faze, dar niciodata nu imi pica bine. Nelu se chinuie o vreme sa porneasca motorul carpit, porneste, se opreste, alunecam in deriva, ne bagam nasul in el, legam niste conducte si vruuum, part, part, vruuum, plecam.
Este frumos aici, soarele este destul de jos, nu este foarte cald, bate un vant racoros, placut si navigam pe canale inguste. Nelu pare ca stie ce face si pe unde merge. Ne spune ca nu este angajat la Sorin, ca altii, face pe ghidul doar ocazional, este pescar de meserie si ca il enerveaza motorul mic de nu mai poate. Pe de alta parte, a inteles unde vrem sa ajungem si se straduieste sa ne faca pe plac. Punem benzina de la o statie plutitoare, intram pe canale si ne bucuram de peisaj. La inceput trecem pe langa multe vile si locuri dragute la care nu se poate ajunge decat cu barca, iar apoi intram in zone mari cu balti, lacuri intinse din care sar pesti fugariti de pelicani hrapareti. La un moment dat vedem un pelican destul de aproape de noi, ii fac semn lui Nelu sa incetineasca, stau in picioare si reusesc sa fac cateva poze in timp ce zboara. Fetele sunt infrigurate de la atata vant, s-au acoperit cu tot ce au la ele si s-au asezat pe fundul barcii. Trecem pe langa multe tabere de corturi pe marginea canalelor, locuri unde oamenii platesc barcagii sa fie adusi si stau cateva zile pescuind si uitandu-se la balta si la peisajul linistit si plat. Acum inteleg de ce toata lumea este innebunita dupa zona asta, dar pe mine nu prea ma atrage statul asta degeaba. Ma acresc repede. Ninu imi spune ca nu am inteles nimic. Zice ca dupa ce te uiti la balta o zi intreaga este normal ca iti vine sa iti bei mintile si abia asta este ideea. O fi, dar acum nu ma atrage nici asta.
Ajungem intr-un final la Padurea Letea, unde ne primeste un om, sunat de Sorin, care ar trebui sa ne ia intr-o trasura si sa ne plimbe pana in padure, sa ne arate locurile de interes. Trasura de fapt este o caruta modificata putin, fara suspensii si cu cateva banchete, trasa de doi cai aschilambici de care imi este mila de cum ii vad. Distractia costa 25 de lei de persoana si plecam pe drumul de nisip si plin de denivelari. Ma bucur ca nu mi-a venit ideea sa il aduc pe Tweety pe aici. As fi putut sa il aduc pe bac pana in Sulina si apoi sa incerc sa navighez drumurile proaste, dar vazand cum este nisipul de pe jos nu mi-l imaginez decat ingropat pana la lant si eu stand in soare si asteptand pe cineva care sa ma ajute sa il scot. Satul este frumos, cu case vechi, paraginite, traditionale, cu stuf pe acoperis si ancadramente albastre la geamuri. Dupa multe hurducaieli si dupa ce oasele bazinului meu au devenit mai plate, fiind constant batute de bancheta tare, intram in padure. Pe jos este nisip si aflam de la localnicul ce tot trage de haturi ca primavara toata zona este inundata si pe aici se poate merge cu barca. Se si vede urma apei pe copaci, la aproximativ un metru inaltime. Oprim la umbra si continuam drumul pe o poteca ce ne aduce la copacii seculari. De fapt, este vorba de copacul secular. Este doar unul, gol pe dinauntru, jumatate uscat, pe moarte, perdut in padure. Doar vreo doua ramuri mai sunt inverzite. Trunchiul este intr-adevar destul de gros, are mai mult de un metru in diametru, dar nu este mai gros decat Gorunul lui Horea. Nu sunt foarte impresionat. Apoi, mergem la dunele de nisip, niste delusoare partial inverzite, ce mai au si nisip pe jos, inalte cam de zece metri. Ghidul ne spune ca locul unde suntem, cel mai inalt din zona se numeste “Dealul lui Mer”, dupa un batran sihastru care statea in zona si tot cutreiera padurile. Cica tot in zona, demult, s-ar fi gasit si un catarg de corabie turceasca, naufragiata in nisip. Ne intoarcem la caruta, stau langa ghid, exact in spatele cailor, ma hurducai, mor de cald, ma topesc si am o priveliste minunata, din primul rand, spre cum se caca calul in timp ce imi face vant cu coada. Foarte tare.
Tot pe aici, ar fi trebuit sa vad caii salbatici, care de fapt nu erau salbatici si acum nici nu mai sunt. Erau caii oamenilor din sat, lasati liberi, luati in urma cu cateva luni de organizatiile pentru protectia animalelor pentru ca nu ar mai fi avut ce manca. Ghidul nostru vorbeste la telefon si ne spune senin ca trebuia sa mai mergem si la lacul sarat, dar nu ne mai duce pentru ca l-a chemat seful lui inapoi, ca mai are un grup. Fara drept de apel. Da ma, anticipam ca asa se va pune problema pe aici. Intamplator nu tineam musai sa vad lacul sarat pentru ca deja este cam tarziu, este ora 13.00, si mai avem drum lung pana la Sfantul Gheorghe, dar ma enerveaza sa fiu pus iar in fata faptului implinit, fara sa fiu macar intrebat daca imi convine. Oricum, Padurea Letea mi se pare foarte supraapreciata. O fi frumoasa primavara, cand este inundata, dar acum este doar un pretext de luat banii turistilor. Ne hurducaim din nou pana in sat, mai fac cateva poze caselor, ajungem inapoi la barci si lasam bacsis fix... aia. Deja, dupa caldura si balansul carutei, barca ni se pare un lux. Mergem spre Sfantul Gheorghe. Nelu stie niste scurtaturi si ne baga pe cateva canale frumoase, pline de pasari sperioase, iar eu ajung la concluzia ca nu sufar prea tare ca barca este lenta. Tocmai bine ma bucur de peisaj si pot sa fac niste poze. Aflu si eu cum arata o egreta, un pelican, o rata sau un cormoran. Pasaroii astia au fete ciudate rau, dar sunt foarte frumosi cand zboara. Zona este foarte greu de inteles daca nu o vizitezi. Eu, cel putin, nu am inteles-o pana acum. Oricat m-as stradui, nu pot captura in imagini atmosfera si linistea stufului care fosneste, a baltii calme si a pasarilor ce zboara de colo colo in cautarea pestelui. Imi propun sa vin la un moment dat sa stau mai multe zile, poate chiar asa, cu cortul intr-un colt de canal, sa invat sa pescuiesc si sa ajung sa ma plictisesc. Cred ca de plictisit o sa ma plictisesc repede, dar macar sa ajung, cum spune Ninu, sa imi beau mintile alaturi de un peste prins de mine, pus la frigare.
Intram brusc intr-un canal mare, navigabil, bratul Sfantul Gheorghe, si ne indreptam spre mare. Oprim intai in localitate si mergem la un restaurant ca sa ne potolim foamea ce nu ne da pace. Nelu spune ca vorbeste el la bucatarie ca sa ne faca o mancare mai speciala, storceag. Este un fel de ciorba de peste, mai consistenta, satioasa, foarte gustoasa, din morun. Initial am o retinere sa mananc stiind ca pentru moftul meu a fost omorat un peste rar si protejat de lege, dar Nelu ma imbuneaza spunand ca astia sunt pesti omorati accidental, prinsi in plasele pescarilor, si ar fi pacat sa se piarda. Nu stiu cat este poveste, sau cat cumpara restaurantul de la braconieri, dar ma gandesc ca ar fi pacat, daca tot am ocazia, sa nu mananc. Ghidul nostru a avut dreptate. Cred ca este cea mai buna ciorba de peste pe care am mancat-o si, dupa un bol mare, nu imi mai trebuie altceva. Il luam si pe Nelu la masa si ascultam povestile lui. Aparent pare din topor, un om simplu si limitat, dar mie imi place. Imi pare ca este omul curat, direct, fara pretentii, cu preocuparile si viata lui si mi se pare foarte interesant sa il aud vorbind. In tot turul asta asa am aflat foarte multe lucruri interesante, vorbind cu oamenii simpli si incercand sa discut cu ei de pe acelasi nivel. Imi aminteste de Ghita de la Scarisoara, padurarul care stia toate cotloanele si care avea povesti cat pentru o suta. De la restaurant mergem spre plaja.
Incep valurile, se simte briza ce bate din fata si Nelu mana barca ce topaie indracit pana langa  plaja, exact in punctul in care Dunarea se varsa in mare. Aici este pustiu. Da, inteleg de ce este toata lumea innebunita dupa locul asta. Este o plaja mare, salbatica si destul de goala. Vad in zare o zona in care sunt multi oameni, umbrele si ale acareturi, dar pana acolo mai este un kilometru de plaja pustie. Stam putin, ne plimbam in sus si in jos, fugaresc niste pescarusi ce se odihnesc pe o limba de nisip si stam putin la soare.. Nu prea am chef de baie si vad ca nici ceilalti nu prea se inghesuie. Ne intoarcem la barca, Nelu ma pune sa o trag putin spre larg ca sa o scoatem din nisipul de pe fund si plecam inapoi spre Murighiol. Pe drum, Nelu ne spune povesti pescaresti, spre disperarea fetelor care, infrigurate, s-au infofolit cu tot ce aveau si mi-au luat si mie hainele. Iar le boscorodesc ca nu au venit pregatite cu ce le trebuie, ca si-au adus gentute in loc de polare si haine de vant, dar sunt prea captivat de povestile lui Nelu. Cica a prins mai demult un morun de 100 de kilograme, pe care l-a dus viu, sa il vanda, cu dacia lui veche. Spune ca a luat atunci 20 de milioane pe el si ca pe drum s-a zbatut si i-a smuls tot bordul masinii. Ne mai povesteste ca, alta data, a prins un alt sturion care a avut 10 kilograme de caviar si ca si atunci a luat o gramada de bani.
Ajungem inapoi la pensiunie, la Sorin, la ora 21.00, nu este apa calda, in baie tot ploua, desi i-am spus dimineata de problema asta si gasim cu greu o masa libera ca sa manacam. Macar potolul este bun si este asa cum imi doream, axat doar pe peste. Avem icre, ciorba, saramura si o placinta buna la desert. Cred ca, pana acum, in tot drumul meu, in Delta am mancat cel mai bine, sau poate este doar pofta mea nebuna de peste. Suntem toti obositi, terminati, imi descarc pozele ca sa vad ce pasaroi am reusit sa prind si ne culcam. De betie nu mai poate fi vorba.

Reusesc sa ma trezesc abia la ora 10.00. A sunta ceasul telefonului si l-am oprit. La fel s-a intamplat si cu telefonul Ioanei si al Ralucai. Ninu si Diana deja sunt la micul dejun si ne asteapta. Dupa ce mananc, am treaba, trebuie sa il surubaresc pe Tweety. Este timpul sa ii schimb uleiul. Ma apuc la ora 11.00 si pana la ora 12.00 am reusit sa nu ma mozolesc prea tare si sa termin. Am schimbat uleiul, am strans flansa de cauciuc care face legatura intre motor si sistemul de injectie si sper ca m-am descurcat. Este prima data cand fac operatia asta si nu sunt foarte sigur ca am facut ce trebuie. Am luat-o pas cu pas si sper ca nu am gresit nimic. Mancam de pranz a ora 13.00, asteptam mult ca sa ne faca nota si de vreo doua ori nevasta patronului este obraznica cu Ioana, sau o ignora cand ii cerem cate ceva. Eu nu prea am masura atunci cand ma enervez, asa ca evit sa intervin pana cand lucrurile nu depasesc o anumita limita. Bineinteles ca incearca sa ne si umfle nota, ne-au promis ca o camera cu trei paturi este 160 de lei si ei au trecut-o ca fiind 195, au mai aparut cateva beri aiurea, apare si Sorin, ne certam putin si lucrurile par ca se rezolva. Platesc preturile mari, dar macar sunt cele pe care le stiam si le acceptasem la inceput. Sistemul meselor a fost singurul de care eu am fost multumit, manacrea a fost buna, si pentru 20 de lei cina si 15 lei micul dejun, lucrurile mi s-au parut rezonabile. Il incarc pe Tweety si plecam la drum. Am ramas cu un gust amar si vad ca am ajuns sa regret stilul neorganizat dar cinstit al celor din Ardeal, sau stilul bine organizat, scump, dar macar zambitor si placut al celor din Maramures.
Plecam la drum si mergem impreuna spre Enisala. I-oana ma calauzeste pe drumurile de asfalt dar nesemnalizate si Ninu ma urmareste in BMW-ul lui. Tweety face misto de fratele lui vitreg cu patru roti si vajaie pe drumul usor denivelat si cu gropi ocazionale, iar eu am o senzatie foarte placuta cum ca m-am mufat in sa. Parca fac parte din utilajul de sub mine, sau el face parte din mine. Sunt relaxat, toate comenzile imi vin usor si Tweety raspunde prompt, iar drumul pare atat de lin si drept. Este minunat. Da, mai Tweety, mi-a fost dor de tine in barca si mai ales in caruta aia agitata. Ajungem langa cetate, vedem un drum de pamant care urca sus pe deal, eu il depasesc din greseala si il vad pe Ninu ca face stanga pe el. Aha, deci se incumeta sa urce. Il intorc pe Tweety, intram si noi, trec prin praful lui Ninu, il depasesc si sunt in extaz. Topai pe drumul de pamant, pe un deal verde, sub zidurile de piatra si am o priveliste superba a lacurilor si a canalelor din jur. Ajung sus si intru intr-o parcare mare, proaspat asfaltata, la care vad ca ajungea si un drum la fel de frumos, nou si negru. Mie mi-a placut pe drumul rau, dar Ninu face spume si noi radem de el. Urcam in cetate, platim taxa de intarare de 2 lei si il intrebam pe cel de la tejghea ce ne poate spune despre ce urmeaza sa vedem. Foarte evaziv si incurcat de asa o intrebare neobisnuita, reuseste sa indruge ca este facute de genovezi, ca a fost ocupata la un moment dat de turci si incheie monologul balbait cu “Nu ar fi prea multe de zis...”. Ne invita totusi sa cumparam pliante unde ar fi mai multe explcatii. Diana imi spune ca pana de curand nu exista taxa de intare aici si, intr-adevar, totul este incropit. Tejgheaua este de fapt o masa din cornier metalic pusa sub un pom, accesul spre interiorul donjonului este placat cu o bucata de gard de sarma si jos, pe semnul rotund de acces interzis scrie de mana, manjit cu vopsea neagra “Vizita cu taxa”. In cetate nu prea este foarte spectaculos, nu a ramas mare lucru in afara zidurilor incintei rectangulare si a unui turn, iar privelistea frumoasa imi pare a fi din exterior, de la poala dealului.
Iesim cu totii si aici ne despartim. Ei pleaca spre Bucuresti, iar eu, impreuna cu Tweety, mergem spre Jurilovca, sa incerc sa ajung la Gura Portitei. In sat, ma opresc sa scot niste bani si I-oana ma duce pana la port. Este ora 16.00 Aici lucrurile decurg foarte repede. Apare un paznic care ma intreaba daca vreau sa merg la Gura Portitei, imi spune ca urmatorul vapor este peste doua ore si apare un alt om, care imi spune ca ma duce la acelasi pret ca vaporul, 25 de lei, dar pleaca acum, cu o barca rapida. Il las pe Tweety in parcarea platita si paznicul imi povesteste care este sistemul aici. Se pare ca la Gura Portitei, de cealalta parte a lacului Razim, este o statiune operata de o singura companie si acolo se gasesc casute pe plaja, casute mai mari, camere, locuri de cort, restaurante si bai cu dusuri. Transportul cu vaporasul este organizat de aceeasi companie, sunt trei curse pe zi, dar sunt si localnici cu barci rapide care mai pleaca si intre curse, dar care, de obicei, vor mai multi bani. Mie o sa imi ia doar 25 de lei pentru ca oricum pleaca sa aduca pe cineva si nu vrea sa faca un drum gol. Imi reorganizez cu greu bagajele, imi iau si cortul si ma urc in barca. Aici ii cunosc pe Corina si pe Horea, un cuplu linistit, din Cluj, veniti si ei pentru prima data. Barca porneste si, fata de cea mica, din Delta, asta, cu motor de 150, pare avion cu reactie. Si localnicul asta o conduce ca nebunul, iar eu am senzatia ca piloteaza un avion de vanatoare. Pacat ca nu pot sa filmez. Barca sare pe crestele valurilor si ajungem la Gura Portitei in doar 15 minute. Coboram, ne aranjam frezele si incepem sa exploram zona. Aici este o singura mare dezvoltare si, pe langa facilitatile de cazare, mai gasim si restaurante, piscina, zona cu aparate de forta, muzica house si fite. Dincolo de zona in care camparea se plateste, spre sud, este o zona lunga de mai bine de un kilometru unde sunt foarte multe corturi, unele langa altele, aglomeratie si multe gratare. Spre nord, este o plaja foarte frumoasa, protejata, plina de scoici dar accesul este restrictionat, asa ca este pustie. Ma gandesc ca ar fi mult mai comod sa stau in incinta, chiar daca trebuie sa platesc, vad ca si Horea cu Corina gandesc la fel asa ca mergem la receptie sa vedem care ne sunt optiunile. Este inchis, dar aflam de pe un afis ca pentru cort trebuie sa dam 30 de lei, o casuta costa 15 euro si apoi preturile incep sa mearga in sus pana la 100 de euro pentru o noapte intr-un apartament. Dupa o ora de asteptat si o bere bauta, apare cineva si la receptie, platim si mergem sa ne montam corturile. Fac o baie profitand de soarele ce apune repede si imi iau aparatul sa fac niste poze. O iau pe plaja pustie si parcurg un kilometru ca sa simt si eu “natura neatinsa” pe care o anuntau cei de la Gura Portitei in reclame. Nu prea o vad. Incerc sa fotografiez niste pescarusi ce stau in stufaris si imi dau seama si de ce nu sunt foarte impresionat. Aici, plaja trebuia sa aiba doar 10 metri latime si, in schimb, are cam 100. Lacul Razim este foarte jos, iar pe latura dispre mare este o mare mlastina in care eu am cazut fugarind pasaroii. Imi extrag gladiolele din noroi si ma duc in mare sa ma spal. Ma intorc la cort si aflu ca ne-au vizitat niste baieti responsabili cu organizarea si ne-au spus ca nu este bine unde ne-am instalat corturile, ca sunt prea in mijloc si trebuie sa mergem mai in margine pana maine cel tarziu la ora 10.00. Pai uite tocmai de aia intrebasem la receptie unde avem voie sa punem corturile si nu inteleg de ce omul ala ne-a spus sa le punem oriunde. Da, clar, nu sunt deloc impresionat. Ma asteptam la altceva. Speram la un loc pustiu, cu trei casute si un dus imputit, iar urmatorul meu vecin de cort sa fie la 100 de metri de mine. Nu ma asteptam la house, reguli si fete cu ochelari cat juma’ de fata. Ii cunosc si pe Edwin si Tina, ceilalti vecini, care sunt in aceeasi situatie, cu corturile montate ilegal si pe cale sa fie evacuati. Edwin este neamt, din Jimbolia, stabilit in Germania si vorbeste cu accent, iar Tina este prietena lui, venita sa ii vada radacinile. Eu ignor complet problema relocarii si imi propun sa plec maine cu vaporul de la ora 12.00. Merg sa beau o bere cu Horea si Corina si ne asezam la o masa de pe malul lacului. Mananc niste paste pentru ca ciorba de peste nu mai au, povestim pana se insereaza si suntem goniti de tantari. In cort, mai butonez putin, ma sui pe dig sa raspund la niste mailuri, mai carpesc cativa sugatori bazaietori, ma scarpin de nebun si ma bag in carpe.

Toata noaptea nu am stare, ma tot foiesc pentru ca am uitat sa nivelez nisipul de sub mine si ma inghionteste, dar imi place ca vad foarte multe stele prin plasa intrarii, digul si luna ce apune incet. Ma trezesc la 5.30 sa vad rasaritul, ridic capul de pe perna improvizata din catea tricouri, vad ca mai am de asteptat si ma culc la loc. Pe la ora 6.30 ies din cort si fac cateva poze cu soarele rosu ce imi intra in ochi. Este liniste si pustiu. O singura fata alearga pe plaja, spre zona protejata. Intru la loc in sac si ma culc. Nu am chef de scris acum. Pe la ora 7.30 este musai sa ies, nu mai pot de cald. Imi strang catrafusele, fac un dus, ma programez pentru vaporasul de la ora 12.00 si ma retrag sub un umbrar unde gasesc chiar si o priza si pot sa butonez afara din caldura amiezii, pana vine ora de plecare. Pe vapor dau peste acelasi stil de disperare romaneasca, lumea se bate pe scaune, ocupa mai multe decat are nevoie si pentru ca am ajuns tarziu nu mai am unde sa stau. Imi gasesc un colt si ma asez confortabil pe niste tamburi mari, metalici, imi scot laptopul si butonez in continuare. Oamenii se uita ciudat la mine si cred ca prezint o imagine foarte interesanta asa, barbos, jerpelit, sleampat, asezat pe niste fiare si butonand vesel de pe vapor, dar nu ma intereseaza. Daca la venire drumul cu barca rapida a durat 15 minute, acum dureaza o ora si jumatate, iar eu ajung chiaun si batut in cap de soarele puternic. De abia astept sa plec. Imi ia jumatate de ora sa imi organizez bagajele si iata-ma din nou in spatele lui Tweety, alergand spre sud, prin caldura. Acum nu mai am senzatia aia de euforie, mi-e doar cald. Urmaresc drumul, asa cum mi-l sopteste I-oana in casca si intru in localitatea Corbu. Deja mi s-a facut foame. Intreb un batran cum ajung la plaja si nu este in stare decat sa scoata niste sunete nearticulate. Mai intreb, la finalul satului cotesc pe un drum de beton care se transforma in drum de pietris, apoi de nisip si, intr-un final, ajung la plaja. Aici iar sunt dezamagit. Ma asteptam sa fie un loc cat de cat salbatic, sau macar nu foarte populat. In schimb, este plin de oameni, o gramada de masini, iar sunt corturi insirate pe toata plaja, doua puncte cu salvamari si cateva baruri. Mai este o cherhana unde si mananc niste guvizi cam scumpi si un hotel select si cam fitos, caruia nu ii gasesc intrarea, dar imi este frica sa o caut prea tare. Toate astea sunt pe plaja, iar in zare se vede o mare uzina, de la Navodari. Nu ma inspira deloc sa stau aici, desi este 16.00 si nu ar fi rau sa incep sa imi caut un loc. Am auzit ca ar mai fi o plaja, mai departe, spre nord, la Vadu si ma gandesc sa merg in colo. Parcurg iar toata localitatea Corbu, lunga cat o zi de post, in capat fac dreapta, mai merg cativa kilometri si ajung la Vadu. Continui drumul spre plaja, mai merg vreo trei kilometri pe drum de beton si apoi intru pe un drum de nisip care in unele zone este destul de afanat. Am ceva probleme, imi fuge fata de cateva ori, dar ma descurc, redresez la timp si ajung la marginea plajei un pic transpirat. Asa da! Aici e gol. Sunt eu, mai este un cort la 50 de metri, si inca unul, in cealalta directie, la 100 de metri. Pai da. Asta vroiam sa vad. Ma dezbrac, stau putin, ma plimb pe plaja, dar nu am chef de baie. Niste pescarusi vin sa il inspecteze pe Tweety si ma gandesc sa pun cortul aici. Gata, m-am hotarat, la finalul turului meu voi sta aici trei zile. Sambata, duminica si luni voi fi pe plaja si in prima zi voi gata o sticla de palinca, in a doua una de whisky si luni o sa beau una de tequila, macar ca nu m-am imbatat niciodata din asa ceva. Ma gandesc sa fac cumva trecerea de la viata mea de pana acum, de nomad scufundat in stilul neaos al locului, spre vechea mea viata din Bucuresti. La Bucuresti nu beau decat foarte rar, dar ma sper ca astfel, resetarea mea va fi totala si voi putea sa ma intorc mai usor la vechile si puierilele mele probleme de acasa.

Pentru astazi insa, problema ar fi ca nu am mancare, apa destul de putina, imi este foarte cald si nu am pic de umbra. In plus, am destul de multe chestii de incarcat, asa ca nu mi-ar fi stricat o pensiune. Ma duc in sat sperand sa gasesc o gazda, sau in cel mai rau caz sa iau niste mancare si ajung din vorba in vorba la doamna Claudia care mai primeste turisti. Imi ia 50 de lei pentru o camera destul de curata, cu baia pe hol, micuta, dar imi spune ca o sa am niste vecini mai galagiosi. Da, deja m-am obisnuit, nu ma mai deranjeaza. Eu incep sa scriu, imi pun toate cele la incarcat si mai vorbesc cu gazda mea. Imi povesteste ca are copii in America, in fiecare iarna merge in Florida, are o casa in Bucuresti, un apartament in Constanta, dar cel mai mult ii place aici. Nu are stare, trebuie tot timpul sa faca ceva si, chiar daca este din Bucuresti, nu ii mai place acolo. Mai spune ca este foarte incantata aici, desi nu face bani din pensiunea ei, dar “ma bucur de fiecare lucru marunt”. “Ma bucur de fiecare pasarica pe care o vad, de vant, de apus, de copiii celor pe care ii iau in gazda. Am avut rude carora le-am propus sa stea aici cu mine, au incercat si au spus ca nu pot sa stea la tara, ca vor inapoi in oras. Pai daca nu sti sa te relaxezi... Fericirea este aici, in cap. Tu alegi. Poate sa iti fie bine oriunde. Mie aici imi place.” Hmmm, inteleg... Da, acum inteleg de ce a trebuit sa ajung aici, in gazda la doamna Claudia. Sper sa tin minte chestia asta. De la inceputul turei mele mi s-a parut ca am tot primit indicatii, semne si ghionturi care m-au calauzit spre ceva. Acum, cu numai cateva zile ramase, ma intreb catre ce am fost condus. Poate doar mi s-a parut si, de fapt nu e nimic special la final. Sau poate ca va fi. Nu imi plac surprizele.
Dus. Butoane. Somn. Multe ganduri...

Mai mult...

Una calda, alta rece

Ma trezesc, mananc ce mi-a pregatit gazda si vad ca are limbarita. Daca ar putea, cred ca ar vorbi pe doua guri. M-a mancat acolo unde am ardeiul sa ii spun ce este cu turul pe care il fac si nu mai pridideste sa imi spuna ce frumos este aici in zona si ce planuri de extindere are, cate camere o sa mai faca si ce pensiune frumoasa o sa aiba. Macar mi-a povestit ieri toate legendele despre fugari, dar astazi este un pic agasanta. In plus, nu imi place sa stea sa se uite cineva la mine cand mananc. Imi pica aiurea. Receptie la net nu am asa ca o sa postez alta data. Planul de astazi este, pentru inceput, sa merg cu barca pana in pestera Ponicova si sa raman acolo ca sa incerc sa ies pe cealalta parte, pe uscat. Mi se pare aiurea sa intru pe apa, sa ma intorc si apoi sa merg pe uscat, sa vizitez restul pesterii si sa ma intorc. Asa macar are sens. Merg pe jos un kilometru ca sa ajung la intalnirea stabilita la ora 10.00 cu “parintele” si acolo nu este nimeni. Stau o vreme si, dupa un sfert de ora, apare George care imi spune ca l-a trimis Alin (parintele banuiesc) sa imi spuna ca nu vin ceilalti trei si ca ma duce doar daca ii dau 40 de lei pentru ca sunt singur. Brusc incep sa imi amintesc ce am mancat de dimineata, dar ma gandesc ca pentru 15 lei diferenta nu merita sa imi stric programul asa ca ma invoiesc. Decid ca nu are sens sa fiu ofticat, ii inteleg si pe ei si imi dau seama ca nu renteaza sa faca o cursa doar pentru un om si, oricat ma enerveaza romanismele astea, vreau sa ma bucur de experienta. Vorbesc cu George si imi povesteste de una si de alta, despre vartejuri, semne de navigatie si ce o sa vedem. Trecem prin Cazanele Mari si vad bulboanele la suprafata apei. Imi spune ca nu este deloc placut sa inoti printr-un vartej si imi inchipui. Vad un semn pe care scrie 971 si aflu ca ala este numarul de kilometri de la varsarea Dunarii pana aici. Gazda mea imi povestea ca la un moment dat, au venit cateva grupuri de nemti si austrieci ce parcurgeau toata lungimea Dunarii, de la izvoare pana la varsare, cu bicicletele. Asta ar fi de facut candva in viitor, dar, daca aici este kilometrul 971, ma gandesc ca este un drum destul de lung.
Nu stiu de ce, dar plimbarile cu barca mi se par fascinante. Imi amintesc de atunci cand eram copil mic, cand parcul de distractii cu masinariile lui era pe acelasi loc in topul preferintelor ca plimbarea cu metroul, sau cu barca. De metrou mi-a ajuns pana acum, dar barca inca imi mai spune cava la un nivel mai putin rational si constient. De parcuri de distractii nu m-am saturat nici pana azi. Fac poze in timp ce George duce barca din tabla aproape de peretii verticali ce intra in apa si imi povesteste ca Dunarea nu a fost intotdeauna atat de sus. Initial a fost mult mai mica, dar, dupa construirea barajelor Portile de Fier, a crescut foarte mult pana la nivelul actual. Inainte era chiar un drum ce mergea in lungul defileului. Prima data ajungem la Grota Veteranilor (sau Pestera Veterani daca e sa ma iau dupa pancarda de la intrare). Aici este un ghid, altul decat George, de la parcul national, imi ia patru lei si imi povesteste despre pestera care de fapt este doar o singura sala mare. Ce e drept, este intersant, dar incep din nou sa ma simt jecmanit. Nu stiu ce avem noi de ajungem sa transformam orice loc turistic in arena de stresat turisti. Genul asta de faze imi lasa un gust amar si nu ma lasa sa ma bucur in voie de ce vad. Revenind, pestera a fost folosita mai intai ca sanctuar de catre daci si apoi ca fortareata mai intai de catre romani si apoi de toata lumea, pe rand, pana la armata austro-ungara. Se vad urmele folosirii ei si este interesanta pentru ca are mai multe accese, unul printr-un horn, altul prin partea de jos a salii si altul in lateral, unde a fost montat si un tun. De aici, George ma mai plimba putin prin cazane si intram in Pestera Ponicova. La propriu. Intram cu barca cu tot, pe galerie, printre stanci, pana cand nu mai vad aproape nimic. Credeam ca va trebui sa merg putin prin apa si sunt pregatit sa ma ud la bocanci, dar George imi spune ca nu e nevoie, ca sunt doar pietre curate pe fund si pot merge in picioarele goale. Imi pun in spate rucsacul cu tot cu aparat, trepied si bocanci, imi desfac partea de jos a pantalonilor si sar din barca pe stancile reci. Galeria are cam doi metri latime si este foarte inalta. Pestera este dezvoltata pe o diaclaza aproape verticala, asa ca peretii de stanca sunt destul de spalati si nu prea am prize de care sa ma tin. In mijlocul galeriei apa este cam adanca si as ajunge cel putin pana la brau, ceea ce nu imi convine asa ca ma lipesc putin de pereti. In mod surprinzator descopar ca pot tine niste prize si cu picioarele, fac putin pe omul-paianjen, ma misc in lateral si cand sunt la mijlocul segmentului pe care trebuie sa il traversez imi aduc aminte: “Auzi George? Stii ce am uitat?”, “Da ma, banii... Lasa ca ii lasi tu la pensiune unde stai.” Da, uite ca poate mai sunt sperante. Ajung intr-o zona mai putin adanca si am trecut de greu, George imi ureaza succes si pleaca. Il vad cum se indeparteaza si am o senzatie ciudata de parasire. Sunt lasat singur in pestera, in apa, in intuneric, fara sa stiu drumul spre exterior si fara nicio sansa sa ies inot pe unde am intrat, prin vartejurile din Cazane. Stiu, asta am vrut, dar tot e ciudat. Ochii deja mi s-au obisnuit cu intunericul, mai merg putin prin apa in care intru pana putin deasupra genunchilor si ajung la fundul uscat al galeriei. Aici stau ceva, ma incalt, ma imbrac si fac cateva poze de pe trepied si incerc sa pictez peretii cu frontala mea slaba. Incep sa ma simt din ce in ce mai bine si mai sigur pe ce fac, sa simt increderea pe care mi-o dau schemele pe care le am in caz de neprevazut. Imi iau rucsacul in spate si incep sa merg prin galeria ce aici devine foarte mare, lata de sapte sau opt metri si inalta de 30. Nu prea gasesc formatiuni, dar imi amintesc tot timpul de oamenii ce fugeau pe aici, prin intuneric, prin apa, cu disperare. Destul de repede, in cateva minute, incep sa zaresc lumina zilei si ies din pestera in canionul facut de raul ce se varsa in Dunare. Intotdeauna mi-a placut momentul iesirii din pestera, la lumina si de fiecare data simt o victorie eliberatoare. Urmaresc firul vaii, urc pe cursul raului si in scurt timp ajung la drum. Zambesc tot timpul cat merg cei trei kilometri pana in sat. Ma intorc la gazda, platesc tot, inclusiv plimbarea cu barca, il incarc pe Tweety si plec.
Este cald. Infiorator de cald. Imi pun haina in ultima clipa, cand motorul merge, am casca in cap si nu trebuie decat sa incalec. Mai intai ma intorc putin pe unde am venit, ca sa prind o lumina mai buna, sau cel putin conventionala, pe cele doua obiective – Statuia lui Decebal si Manastirea Mraconia. La prima nu am probleme, fac un lucru foarte urat si opresc pe pod cat fac o poza, nu ma da pe spate imitatia evidenta a fetelor de pe muntele Rushmore si pun sculptura in clasament pe acelasi loc al unui efort imens si inutil ca si Casa Poporului.  La manastire am alta surpriza. Pot sa il pun pe Tweety langa cladire, pot sa intru intr-un magazin de iconite si alte trancanele cu Doamne – Doamne pentru ca ar fi pacat sa se piarda ocazia de a se mai incasa niste bani de la turistii credinciosi, dar nu pot sa intru inauntru pentru ca biserica este din nou in renovare. Manastirea asta a fost recladita de-a lungul timpului de foarte multe ori si vad ca tot nu s-au plictisit. Ma uit prin geamurile tip termopan, vad peretii gri, buciardati si imi dau seama ca nu am ce altceva sa mai vad aici. 
Urmez drumul spre vest, pe malul Dunari, spre Moldova Noua si ma bucur de peisaj. Imi aminteste de drumurile din Grecia. Asfaltul este bun, curbele sunt largi si bine racordate, este frumos, foarte cald si am senzatia ca cineva imi tine un uscator de par pornit fix in fata. Totusi, este frumos. Mai merg putin si ajung la niste ruine scufundate, iar mai apoi vad un castel mare pe malul sarbesc. Drumul se strica pe portiuni si, la un moment dat, virez pe un colt si nu mai inteleg ce vad. Aparent am in fata o fantana arteziana, dar totusi cred ca am gresit filmul. Totusi, in fata mea, la departare este un jet imens de apa care tasneste pe verticala si se misca. Ajung mai aproape si vad urmatoarea scena: Trei ciumpalaci colorati stropesc drumul stricat si plin de praf, cu un furtun de pompieri. Unul tine furtunul in sus si plimba jetul, iar ceilalti doi dau din maini la masini. Ma uit in jur si nu inteleg sensul pentru care au facut acolo o mare mlastina plina de gropi, desi ma straduiesc din rasputeri. Dau sa trec si desteptul cu furtunul il orienteaza in asa fel incat mi-l pune fix in cap. Ma si urmareste putin de ma uda destul de bine. Ridic mana sa ii fac un gest explicit si ma saluta fericit. Probabil crede ca mi-a facut un bine. De fapt, nu mi-era mie cald? Na, acum nu imi mai e, dar sunt ud si murdar. Nu ca e mult mai bine? Nu opresc sa fac scandal ca nu am cu cine si oricum, acum ar fi degeaba. Imi continui drumul pana ajung in Moldova Noua, opresc putin sa scot niste bani si sa mananc ceva si continui spre Oravita. Aici am de vazut calea ferata spre Anina si teatrul vechi. Opresc intai la teatrul vechi, pierdut intre strazile inguste si ma ia in primire un domn foarte amabil, care imi povesteste jumatate de ora o gramada de lucruri, depre zona, despre teatru, despre istoria orasului, despre orice. Il intreb si raspunde, este sfatos si nu pare ca spune prostii. Ma lamureste cum este si cu trenurile si imi spune cum de s-a dezvoltat asa de tare aceasta zona. Aparent, datorita minelor de aur de aici, toata aceasta regiune era controlata de doua loje masonice care, prin investitiile facute, au creat aici un important centru de dezvoltare economica si implicit sociala. Ghidul imi povesteste ca suntem in primul teatru din Romania, ca pe atunci piesele durau cate sase sau sapte ore si un bilet costa extrem de mult. Structura este foarte interesanta, din piatra si otel, dar decoratiile interioare nu sunt socante prin detaliu sau maestrie. Teatrul mi se pare important prin povestea pe care o spune si nu prin prezenta. Termin turul si foarte cordial, imi ofera o ilustrata cu morile de apa de la Eftimie Murgu. Eu sunt cu capul in nori, probabil de la caldura, nu sunt atent, iau cartonasul, ii multumesc si intreb cat trebuie sa platesc, la care ghidul imi insira scurt: “5 lei ilustrata, 5 lei taxa de poze si un 1.5 lei turul, dar pentru dumneavoastra 10 lei cu totul”. Nu stiu ce mi-a facut, parca m-a hipnotizat, mecanic i-am intins banii si abia apoi m-am prins. De ce am cumparat ilustrata? Si taxa de poze? Aici? Iar? De ce? Nu am vazut lista de preturi, dar intr-adevar nu am avut timp sa o fac, de cum m-a luat asta direct de la intrare. De ce nu i-am facut scandal? De ce i-am dat banii? Aaah, bou am fost. Suma e mica, si daca ar fi spus ca ma costa 10 lei turul cu tot cu explicatiile lui as fi dat bucuros, dar asa mi se pare foarte aiurea si de prost gust. Nu imi vine sa cred ca nu m-am prins mai repede. Uite genul asta de faze ma fac sa nu mai imi doresc sa vin deloc in zona.
Este timpul sa ma indrept spre locul unde voi sta asa ca ma opresc mai intai sa bag benzina si sa iau niste mancare pentru ca apoi sa ma intrept spre Slatina Nera, spre casa parinteasca a lui Calin. Pe Calin Tunea, doctor in Timisoara, l-am cunoscut in Nepal. El facea parte din grupul de alpinisti timisoreni care s-a reunit dupa ani de zile cu acea ocazie, iar eu m-am lipit de ei in urma unor circumstante complicate. Cand a auzit Calin ca fac acest tur mi-a scris imediat spunandu-mi ca pot sta oricand la el. Gasesc satul destul de usor, incep sa merg pe ulite si, la indicatiile lui Calin, intreb unde este casa lui. A spus ”daca pomenesti in sat numele meu toata lumea stie sa te indrume” si asa e, toata lumea il cunoaste. Ajung incet pe o ulita cu case sasesti si ma opresc in dreptul unei porti mari si verzi. Va amintiti cand spuneam eu ca mi-as dori sa stau intr-o astfel de casa? Ei bine, asta e si e toata a mea. Este veche, are o poveste in fecare colt, are fintana in casa si inca se mai vede roata de lemn, este plina de lucruri vechi, neatinse, este o dezordine controlata, liniste si, in loc sa imi inspire decrepit si vechi, imi pare ca are istorie si vrea sa spuna linistita o poveste. Imi deschide femeia care sta peste drum si o vreme trebuie sa stau sa ma patrund de atmosfera locului. Sunt asaltat pentru scurt timp de un card de vecine curioase care, cotcodacind, vin repde sa vada ce modificari a mai facut Calin in locuinta batraneasca. Probabil nu au receptie buna la televizor. Pleaca destul de repede si raman singur, in linste. Din curte rup un castravete si cateva piersici, il pun pe Tweety intr-un colt si incep sa ma instalez. Mai scriu putin stand pe o banca, afara, descopar ca tot nu am receptie si ma culc intr-un pat ce scartaie, sub tablourile cu pozele parintilor si bunicilor lui Calin ce ma privesc nedumeriti.

Dimineata plec spre gara in speranta ca pot sa vad calea ferata Oravita-Anina. Nu pot. Trenul pleaca din Oravita doar la 7.00 si la 14.52, iar eu ar trebui sa stau in Anina timp de patru ore. Il sun pe Cosmin care imi spune ca din pacate nu ma poate ajuta sa ma aduca el inapoi, dar imi da sfaturi cat cuprinde si imi spune ca daca ajung pe valea Minisului ar trebui sa mananc peste la Cabana Cerbu, inainte de cascada Bigar.
Momentan ma duc spre Pestera Comarnic. O iau spre Anina, ma cred destept si o iau pe un drum care, dupa harta, pare ca merge mai pe sus, pe coama dealurilor si sper sa ajung intr-un punct de unde sa am o panorama cat de cat. Am dreptate, merge pe coama, dar prin padure si foarte repede devine drum forestier. Ma zdruncin cat cuprinde, se zdruncina si Tweety si, mai rau se zdruncina si laptopul pe care l-am tarat azi dupa mine ca sa ajung intr-un punct de unde sa pot posta. Imi bag mintile in cap, si, odata ajuns pe asfalt imi propun sa raman pe drumurile bune. Ajung in Carasova, o iau spre Iabalcea si iar intru pe drumul forestier. Ajung iar sa ma hurducai ca naiba, dar aici stiam ca asta urma. Dintre toate zonele care presupun sa merg pe teren, de asta imi este cel mai frica, din cauza noroaielor si pentru ca sunt singur. La inceput, drumul este surprinzato de bun, cu pietris si destul de plat, pana ajung la un canton silvic. De aici incepe distractia. Sunt bolovani, sunt sleauri, balti si noroi. Nu foarte mult, dar suficient cat sa fie interesant si sa ma stropesc bine. Tweety parca nu mai este canar ci porc, iar eu descopar ca este mult mai bine in noroi decat pe pietris. Bine ca nu am si coburii. Ajung intr-un final la Comarnic il las pe Tweety sa se odihneasca si descopar ca zona este pustie. Nimeni la canton, nimeni la pestera. Ce naiba ca este vineri, ar trebui sa fie cineva care sa imi deschida. Gasesc un numar de telefon, probabil al ghidului, scris pe o placuta si sun. Raspunde o voce plictisita, probabil Jerry - cantonierul pe care il stiu din alte ture pe aici si nu imi place deloc de el - care imi spune ca nu e nimeni la pestera, ca in weekend ar trebui sa fie, dar nu este sigur daca si cand apare cineva, s-ar putea sa nu via nimeni saptamana asta si ca nu isi misca fundul din Resita decat daca sunt cinci persoane si platesc toti cate 10 lei. Ii spun ca ii platesc mai mult decat un bilet (dar nu cinci) si ii povestesc despre turul pe care il fac dar nu e deloc impresionat. Imi spune sa mai incerc alta data. Ba, dar sunteti culmea! Ia mai bagati-va pestera unde am eu ardeiul varat. Am mai vazut pestera asta o data si nu este atat de spectaculoasa, pe masura fitelor voastre. Cel putin galeriile vizitabile nu sunt. Pestera este foarte mare, are trei niveluri, unul fosil, unul activ si unul in mare parte scufundat, galeriile sunt maricele, dar majoritatea formatiunilor au foarte multa argila in componenta, drept pentru care au culori pamantii. In plus, ghidul are o gramada de remarci porcoase despre forma stalactitelor, remarci pe care nu se fereste sa le faca in cel mai explicit si uneori scarbos mod, indiferent de companie. Cel putin asa a fost ultimele dati cand am fost aici. Sunt de acord, pestera este frumoasa si mare, dar sistemul asta cu ghizi semidocti care mai mult nu sunt decat sunt, ma enerveaza. Macar am marcat un punct si am reusit sa ajung la pestera, cu Tweety, prin noroaie si sleauri adanci. Ha!
Ma intorc, trec prin Anina si opresc sa fac poze la o fabrica parasita care arata superb, merg pe valea Minisului, spre cascada Bigar, dar mai intai ma opresc la o terasa beau doua sucuri si reusesc sa postez. Drumul este foarte bun, si din ce ma gandeam ca astazi recuperez faptul ca ieri nu am calcat pe drumuri forestiere, lucrurile par sa se imbunatateasca. Se lucreaza intens la asfaltare si drumul este aproape gata cu exceptia unor zone cu nisip in curbe. Evit capcanele si ma bucur ca nu am coburi pentru ca vad ca ma pot inclina in voie. Mai observ ca nu mai sunt asa ahtiat dupa curbe si drumuri bune si sunt mai preocupat de peisaj decat de cat de tare pun scarita jos, sau de viteza. Merg ca batraneii, incet, fara sa fortez si ma uit in stanga si in drepata. Trec de un lac frumos, intru iar intr-un defileu si ajung foarte brusc la cascada Bigar. Aici este doar un semn mic, foarte ruginit, care se confunda in peisaj si eu era cat pe ce sa il ratez. Imi amintesc ca trebuia sa ajung si la Cabana Cerbu sa mananc peste si imi inchipui ca am trecut de ea din greseala. Probabil era acolo unde era lacul mare. Momentan intru la cascada si ma uit in jur interesat sa vad minunatia. Tot acum apare si un BMW cu patru roti din care se revarsa patru barbati grasi, in maieu, ce vorbesc tare si fac glume proaste. Ma iau drept neamt si incearca sa imi vorbeasca intr-o engleza ciudata. Le supun ca nu au de ce sa se chinuie, schimbam cateva replici si pleaca lasandu-ma sa vad zona in liniste. Cascada nu este foarte spectaculoasa in sine, acum este destul de mica pentru ca, fiind vara, raul este destul de scazut, dar ceea ce este cu adevarat interesant este limba foarte mare de tuf formata deasupra raului. Ce se intampla de fapt este ca apa iese cu presiune din subteran si depune brusc carbonat de calciu, formand aceste limbi bizare. Fac cateva poze, apreciez ca nu prea pot sa cobor in siguranta la nivelul raului ca sa prind un unghi mai bun, incalec pe Tweety si plec mai departe. Ma gandesc sa ma intorc dupa peste, dar nu mi-e foame. Mai bine merg in continuare in drumul meu si o sa opresc in alta parte. Asta se va dovedi a fi o greseala.
Urmatorul obiectiv pentru astazi sunt morile de la Eftimie Murgu. Parcurg in continuare valea Minisului, ma inclin, ma bucur de drumul superb si ma gandesc ca drumul pe la Cheia este mic copil pe langa soseaua asta bestiala. Incet ies din vale, ies dintre dealuri si intru in caldura. Este foarte cald. Cu ploaia ma descurc, dar in caldura asta nu am ce sa fac. Mor. Ajung intr-o zona mai deschisa, unde nu sunt copaci sau nimic dupa care sa ma ascund si ii dau inainte sperand sa ajung in locuri mai racoroase. Nicio sansa. I-oana nu este foarte sigura pe ea asa ca opresc langa un camion mare cu lemne si soferul lui negricios, ca sa intreb daca sunt pe drumul cel bun. Se uita la mine ca la un extraterestru. “Eftimie Murgu e pe aici?”, “...???...”, “Rudaria, localitatea Eftimie Murgu, pe aici e?”, “...nu inteleg...”, “Mori de apa, rudaria!!!”, “Nu stiu...” Ma uit in ochi lui si vad ceafa. Bag a-ntaia si merg mai departe. Gasesc doi baieti goi pana la brau, care arata a localnici si sunt mai albiciosi. Intreb acelasi lucru si primesc un raspuns foarte greu articulat, mai mult gesticulat din care inteleg ca am gresit drumul. Ma intorc si ma intreb daca majoritatea celor de aici sunt oligofreni. Dupa ce ajung in localitate mai opresc de doua ori sa intreb exact unde sunt morile de apa si primesc raspunsul pe care il cautam: Da, sunt oligofreni. Intr-un tarziu gasesc morile. Sunt in capatul unui sat vechi de sasi, sat populat acum intr-o oarecare masura de tigani, destul de degradat dar pitoresc in felul lui. Incerc sa vad partea frumoasa si ma plimb putin pe ulitele prafuite si incinse. Gasesc si morile, insirate pe cursul raului, una singura este in functiune si se invarte avand roata din lemn, iar celelalte sunt incuiate si cu morile orizontale refacute din metal si blocate. Il las pe Tweety in soare si incep sa ma plimb printre canale si cursurile de apa directionate ingenios. Tocmai ma pregatesc sa ma intorc cand vad o usa deschisa si miscare intr-una din casute. Merg mai aproape si vad inauntru o imagine idilica. O batrana intr-o camasa alba macina faina pe roata grea de piatra. Intru si dau buna ziua, o intreb daca pot sa ii fac o poza si vorbesc putin cu ea. Este o femeie dintr-o bucata, rapida si primitoare, imi vorbeste cu accent si imi arata cum functioneaza moara. Aparent, toate morile sunt functionale si sunt detinute de cei din sat, utilizarea si intretinerea lor se imparte intre mai multe familii si functioneaza exact asa cum ar trebui si cum au facut-o de cand au fost construite acum zeci de ani. Ma uit la modul in care se invart cele doua roti de piatra, cum macina faina, arunc si eu cateva boabe si o ajut pe femeie sa isi care sus sacul umplut. Mi se pare foarte frumoasa, sanatoasa si in verva, exact imaginea idealizata pe care o aveam despre tarancile neaose. Parca m-am intors in timp. Ii multumesc pentru experienta si ma bucur sa vad ca inca se mai pastreaza ceva specific si neatins.

Il intorc pe Tweety si cobor prin satul prafuit si murdar, intru iar in drumul mare si vreau sa merg spre casa. Acum mi-e foame. Rau. Cand ma uit pe harta vad un drum destul de scurt, fata de cel pe care am venit, ce pare “modernizat” atat pe harta mare cat si pe harta muntilor Aninei. Este perfect. Merg pe el si ajung la o intersectie in Y cu un semn pus fix in mijloc, fara nicio sageata. Aha, deci iar sunt in zona de oligofreni. Satul asta Bania, unde eu nu trebuie sa ajung pe unde este? Aleg sa o iau spre stanga, merg doi kilometri, intru intr-un sat, intreb alt om care are probleme de exprimare coerenta desi nu pare beat si aflu ca am gresit. Inapoi. O iau pe cealalta varianta. Drumul se strica si acum este plin de cratere. Aaaauu... laptopul meu. De ce dracu’ l-am luat cu mine? Ajung iar la o intersecte, asta nesemnalizata nicicum. Dreapta sau stanga? Stanga. Patru kilometri, opresc, intreb, nu e bine. Ah!!! I-oana este pierduta si dupa parerea ei sunt in camp. Macar tace din gura. Ma intorc si insist sa merg pe drumul scurt si nu sa ocolesc 70 de kilometri pana la casa lui Calin. Drumul se strica din ce in ce, si cand ajung in Sopotul Nou devine forestier. Forestier, nu foarte rau, dar cu multe gropi si interminabil. 25 de kilometri de praf si hartoape care imi rup spatele. Obosesc si sa stau in picioare asa ca ma asez si las saua sa imi intre incet in cur. Diseara trebuie sa vina Catalin din Bucuresti ca sa parcurgem impreuna cheile Nerei si nu stiu cum va vrea sa ne organizam cu masinile, corturile si mancarea asa ca, oricat de mult as vrea sa ma opresc sa mananc si sa ma spal, merg mai departe, pana in Oravita, bag benzina si mai cumpar niste potol ca sa nu trebuiasca sa fac asta maine dimineata.
Ajung acasa la ora 21.30, frant si infometat, il pun pe Tweety la culcare, examinez laptopul care pare ca inca se mai invarte si mananc in timp ce imi tine companie o lacusta ce se uita la mine de pe ecranul laptopului. La 23.00 ma bag in pat asteptand claxonul lui Cata care nu mai vine.

Mai mult...