Nu faceti poze!

Ma trezesc foarte bine dispus. Noaptea parca mi-am pus ordine in ganduri si acum sunt putin mai relaxat.. Plecam spre Muzeul Satului si nici nu ma mai deranjeaza ca iar este ud pe jos, soare pe cer si transpir in masina. Gasesc chiar loc de parcare si la intrare reusim sa intram amandoi aratand legitimatia de arhitect. Vanzatoarea de bilete se uita cu atentie  sa vada daca mi-am platit taxele la zi si ne da voie cu o privire ce parca spune “Daca ai fost fraier si ai platit... macar sa te ajut si eu acum cu ce pot.”
Inauntru gasesc o colectie de locuinte vernaculare, cam inghesuite, asezate intr-o ordine care mie nu mi-a fost evidenta, dar ingrijite, curate si intretinute. De fapt asta este ce a mai ramas dupa ultimul incendiu de acum cativa ani care a distrus foarte multe din casele existente. Atmosfera este placuta, multa verdeata, case frumoase, lemn cald si spatii primitoare. Nota disonanta in acest tablou pastoral este data de cele 5 grupuri de cate 20 de copii care au venit cu scoala in vizita si care urla, chiraie, alearga si se bat cu noroi in indicatiile pitigaiate ale profesoarelor. Reusim sa ne ferim si ne facem traseul in asa fel incat sa nu ne intersectam prea des. Nu am nimic cu copiii, unii chiar imi plac, dar ce e prea mult strica, iar ei sunt mult marea multi. Pe de alta parte, amuzant de enervanta este prezenta unei cladiri  moderne, cam schizofrenica in compozitie si fara nicio legatura cu Muzeul Satului, fix in mijlocul exponatelor. Cladirea, a carei functiune nu o cunosc, pare sa fi preluat elemente de la fiecare casuta din muzeu, apoi le-a amestecat si le-a lipit pe o fatada cu trei niveluri. Mie nu imi place deloc, mai ales ca se vede cum se inalta amenintator peste casele taranesti mici si delicate. Totusi, daca stau cu spatele spre cladirea noua, este frumos aici. Stam putin pe o prispa si incercam sa identificam regiunea din care este fiecare casa fara sa ne uitam pe panourile cu explicatii. Nu prea imi iese si o dau in bara rau de tot de cateva ori. Astfel, renumit fiind pentru ardeiul iute pe care de mic il am in zone mai putin luminate, o tarasc pe Ioana spre urmatoarele obiective.
Mergem la Vila Minovici care este destul de aproape, la Fantana Miorita. Daca v-as spune ca una dintre cele mai frumoase case din Romania se vede in toata splendoarea sa din masina, in timp ce trecem pe langa Fantana Miorita, ati sti despre care casa este vorba? Sincer sa fiu nici eu nu o remarcasemm decat foarte tarziu, la ani buni dupa ce invatasem desprea ea la facultate. Pur si simplu nu m-am uitat in stanga atunci cand conduceam spre munte. Cred ca asta este si farmecul unei arhitecturi de bun simt. Nu frapeaza prin marime sau contrast. Trebuie sa ii simti frumusetea, nu sa o vezi, trebuie sa mergi langa ea, sa te plimbi prin curte si sa vezi ce iti inspira. Vila Minovici este o casa simpla, alba, discret decorata (care putea fi mult mai mare pentru ca familia Minovici avea domenii vaste la momentul constructiei casei, dar nu a fost nevoie). Cladirea mi se pare frumoasa prin prisma proportiilor ei si prin decoratiile ponderate, de bun gust, si cu semnificatie. Unul din simbolurile masonice – stupul de albine, poate fi observat si azi pe fatada intrarii. Plec cu aerul de alta data in nari si ne indreptam spre Palatul Stirbei din Buftea.
Drumul este agitat, multe masini, cald, nu gasesc adresa si opresc sa intreb de mai multe ori. GPS-ul l-am lasat acasa si ma chinui doar cu telefonul. Cand ajungem acolo, desi ar fi trebuit sa fie program de vizitare, paznicul ne spune ca este inchis si ca doar daca vrem sa bem un suc la restaurant ne poate lasa sa intram pe domeniu. Nu inteleg care este combinatia, dar un suc imi suna bine. Duc masina in parcare si apoi se face lumina. Domeniile Stribei se mai folosesc si pentru nunti, botezuri si alte evenimente de fita. Fiind duminica, probabil ca era vreo receptie cu staif intrucat totul era barat si inchis ca nu cumva sa se piarda vreun reporter cu un teleobiectiv pe domeniu. Putem doar sa vedem pe afara cladirea palatului in stil Tudor, langa care este si restaurantul pentru public (pentru eveniment facandu-se pregatiri in pavilonul alaturat). Eu speram sa vad capela neo-gotica despre care am auzit ca este foarte frumoasa, dar un gardian burtos nu ma lasa sa trec de o sarma intinsa de-a latul unei alei. Buuun... Atunci facem niste poze la palat, ne uitam ce sucuri au, nu ne plac, ne suim in masina si mergem mai departe.
Ne facem traseul ca sa trecem si pe la Palatul Mogosoaia si cand dau sa intru am un soc. Pe un afis mare pus la intrare scrie “Intrare muzeu 4 lei. Taxa foto 100lei”. Ma uit de doua ori ca poate am vedenii, sau incep sa vad dublu. Ca mi s-au cerut 30 de lei ca sa fac poze la Casa Poporului mi se pare o taranie tolerabila, dar 100 mi se pare strigator la cer. Mai vad un curajos cu un aparat mare de gat si imi spune ca pe el nimeni nu l-a intrebat nimic. Imi iau inima in dinti si incep sa fac si eu niste poze asteptand sa sara vreun gardian la mine sa ma ia de ciuf. Apoi imi amintesc ca era o moda sa te duci sa iti faci poze de nunta aici la Mogosoaia si ca incercau sa descurajeze aceasta practica infama. Probabil asta a fost ideea lor de a descuraja nuntasii. Ma linistesc si incep sa ma bucur de loc. Nu prea reusesc. Ma tot uit la turnul de intrare si, desi stiu ce este, cine l-a facut si ca este un curat exponent de arhitectura brancoveneasca, nu imi aduce aminte decat ca aici s-a filmat reclama cu cei doi zarzavagii care arunca un preot de sus si de replica “Ti-am zis ma ca-i popa? Da tu numic... Betmen! Betmen!”. Ma amuz copios spre nedumerirea Ioanei care nu stie despre ce vorbesc si se uita la mine de parca sunt nebun. Trebuie sa devin mai serios, doar este un obiectiv important, asa ca schimb peisajul si trec de partea celalalta a cladirii principale a palatului ca sa nu mai vad turnul. Aici parca sunt intr-un desen animat suprarealist. Este soare, cladirea de caramida rosie imprastie o lumina calda peste straturile de flori multicolore printre care sa zbenguie copii mici cu parintii de mana. Este frumos. Ioana se aseaza pe trepte si se uita la apa. Singurul lucru ciudat este ca pot sa vad tot ce se intampla in casele celor de pe malul celalalt. Oricum, banuiesc ca fac tot aceleasi lucruri pe care le fac si eu in casa mea, asa cu nu este nimic interesant. Pana la sfarsit vad ca nu mi-a cerut nimeni bani pe poze si plecam multumiti, cu gandul  sa mancam la palatul Ghika.
Aici gasesc iarasi lacatul pe usa si mai gasesc un paznic care imi spune ca palatul este inchis definitv pentru public. Pot sa il vizitez doar daca vreau sa organizez un eveniment privat cu aproximativ 80 de lei de persoana. Cam dezamagit, ma resemnez sa fac niste poze prin poarta si mergem sa mancam la restaurantul nostru preferat.
Seara vine Cristi pe la mine si imi face ultimele ajustari pentru blog, termin ce am de scris si de citit, postez si incep sa ma imprietenesc cu interfata “blogspot”. Nu prea imi place, are cateva chichite destul de enervante. Iar ma culc tarziu si iar planuiesc sa ma scol devreme.




























Luni dimineata il trezesc pe Tweety. Imi iau doar top-case-ul, bagajul de rezervor si pe Ioana in spate si plec spre Slanic Prahova. Ma gandesc sa castig niste timp, daca tot am o zi in plus, si sa imi descongestionez ziua in care voi pleca de tot de acasa, urmatoarea zi. Ma opresc in drum la Arcul de Triumf, si ii trag doua poze. Nu stiu de ce mi l-a pus cineva pe lista de obiective pentru ca mie nu imi spune mare lucru. Atunci cand a insemnat ceva, arcul a fost facut din lemn, iar acum ca avem unul din piatra nu imi pare decat un alt obiect pe care trebuia sa il avem pentru ca asa se purta atunci,  in anii 30 cand tot ce era bun era de la francezi si noi trebuia sa fim ca ei. Nu ca acum, cand toti vrem sa fim americani.
Mersul pe DN1 este la fel de enervant ca intotdeauna, multe masini, depasiri aiurea, oameni grabiti sa ajunga in fata ta. Ma bucur doar ca inca nu ploua si ca, in sfarsit, il calaresc pe Tweety. Pe dum, pe la Ciolpani am parte de un dus si de o sosea siroind, dar ies repede de sub nor si foarte repede trec de Ploiesti spre Slanic. Mai am cu mine inca pe cineva – o Ioana electronica. Aveam de ales intre Ioana si Marcel, iar Marcel parea destul de imbufnat asa ca am decis sa calatoresc ascultand de I-oana. Sunt cel mai tare nu am i-pad, nici i-phone, de i-pod nici nu mai zic, dar am o I-oana desteapta (sper eu dupa ce i-am facut update la soft). Astfel, I-oana ma duce pe cai mai putin circulate spre Slanic si descopar ca desi DN1 este destul de aglomerat, soselele astea mici de o banda si jumatate paralele cu DN1A sunt o minunatie. Asfaltul este decent si sunt si ceva curbe.
Inainte de plecare l-am dus pe Tweety la doctor si i-am pus un fel de papucel pe laba de gasca in asa fel incat sa nu se afunde si sa cada cand pun cricul in namol. Vad eu acum ca bucata aia de alumniu este putin prea lata si ating putin cu ea cand ma inclin mai mult pe stanga. Nu imi place si devin crispat la curbele la stanga. Ajuns la Slanic intram in salina si ma amuz de reactia oamenilor cu care impart liftul. Personal, mi-ar place o podea de sticla ca sa vad haul in care cobor si mi se pare foarte haios ca liftul este suspendat doar cu un cablu de otel, fara sa fie pe sine, ghidaje sau alte alea. Practic liftul penduleaza in gol si se tot loveste de pereti spre oroarea celorlalti turisti. Jos, in salina, este frig, este o succesiune de sali mari cu pereti verticali si tavan inclinat si multa sare dispusa in straturi ce formeaza desene eliptice pe pereti. Aici sunt amenajate cateva coltisoare pentru cei carora li se recomanda sa sta mult timp din motive medicale, un mic bufet, cateva sculpturi si cam atat. Spatiul este unul interesant prin marime, dar altceva nu este prea frapant. Intrarea este 14 lei si am mai dat inca 6 ca sa fac poze. Nu stiu cine a inventat prostia asta cu taxa de poze, dar deja mi se face lehamite.
De la salina ii cer I-oanei sa ma duca direct in Campina. Stiu ca se poate, si nu am fost niciodata pe drumul asta. Merg ca prin tuneluri de vegetatie, pe langa campuri cu niste flori mov, depasesc doua basculante si, in rest, nu e nimeni. Incep sa inteleg de ce le place turistilor vestici in Romania. La noi mergi pe drum si nu vezi gard, nu vezi semne, doar un pom, un camp, un cal pascand si niste flori mov. Te mai intalnesti cu o caruta medievala si ai in fata un tablou pastoral complet.
Cand trec de varful dealului si zaresc DN1 incepe ploaia. Ciudata ploaie, cu niste stropi imensi. Unul imi loveste vizorul si se imprastie de nu mai vad nimic. Nu sunt hotarat daca sa opresc sau nu ca sa imi pun costumul de ploaie, dar Campina este la doi pasi si pot sa merg si asa pana acolo. Planul este sa vedem Castelul Iulia Hasdeu, dar nu mi-am facut temele cum trebuie si il gasesc inchis. Doar e luni si luni e inchis. Ma gandesc ca o sa ma opresc maine cand vin din Targoviste. Stiu ca este o casa facuta de tatal Hasdeu in memoria fetei lui moarte la doar 18 ani si contine numeroase simboluri si trimiteri la elemente stiintifice si metafizice. Este un templu nonconforist al unui om foarte cult. Sunt convins ca legendele cu fantome asociate acestei constructii sunt doar produsul unor minti limitate si a prejudecatilor lor, asa ca as fi foarte interesat sa descopar ce este in spatele diverselor simboluri folosite in constructie si a amenajarilor. Poate maine sa gasesc un ghid sa imi explice mai pe larg.
Plecam inapoi spre Bucuresti si ne oprim la Floresti ca sa vedem Micul Trianon. Bine a facut Grek ca m-a trimis aici pentru ca mi-ar fi parut extrem de rau sa ratez minunatia asta. Pentru inceput, cea mai clara dovada a modului de a gandi a autoritatilor, semnele turistice care ar trebui sa conduca vizitatorul la obiectiv, il conduc de cealalta parte a unui zid far poarta. Este frustrant. Vezi palatul, vezi pajistea, si zidul de piatra de un metru si jumatate. Incepi sa mergi in lungul zidului cautand poarta si mergi si mergi si zidul se termina brust incepand alte case. Ca sa ajungi la palat trebuie sa ocolesti, sa intri din nou in drumul mare, sa urci cea mai ingusta ulita pe care o poti gasi si brusc te trezesti in gradina domeniului Cantacuzinilor. Acelasi Gheorghe Cantacuzino “Nababul” a construit si acest palat cu tot domeniul aferent, unii spunand despre el ca este chiar mai frumos decat originalul mare de la Versailles. Fosta cladire cu 365 de dormitoare, parcul romantic din jur, artezienele venetiene, grota nimfelor si multe altele sunt acum o ruina. Cele doua cosuri de fum s-au prabusit in interiorul cladirii principale si au daramat marea parte a zidurior de caramida, lasand in picioare doar fatdele, coaja cladirii din piatra de Albesti. Parca sunt intr-un decor de film. Pe ziduri stau doua inscriptii de rau augur: “Nu intrati!”, “Pericol de prabusire”. Intru totusi cu grija, sar din piatra in piatra, merg pe arce elegante, ocolesc capiteluri neo-clasice, decoratiuni baroce, copaci si fecale. Acoperisul nu mai este de mult si bucati de ziduri stau atarnate intr-un echilibru precar in bucati de fier sau vechi conducte. Pe pajiste, cativa metri mai departe o familie sta la picnic si asculta manele langa vechi  tufe de rododentroni, liliac african si eucalipt. Astia suntem: o tara a contrastelor inedite.



















Ultimul obiectiv de astazi este manastirea Caldarusani, dupa care balauresc aiurea pe drumurile ilfovene. La intrare ma asteapta un semn mare cum ca nu am voie sa fac poze. De ce? Ca asa spunem noi. Gasesc un preot si il intreb folosind toate formulele de respect posibile daca nu ma lasa totusi sa fac doua poze in gradina. Primesc un “NU” hotarat si imi intoarce spatele. Nu vroiam sa jignesc pe nimeni si cu siguranta nu vroiam sa le fac vreun rau, dar daca nu vor, eu ce sa le fac. Intru in biserica si apreciez picturile care au patina timpului si creeaza o atmosfera tenebroasa si foarte intersanta. Afara ma echipez, transpir, fac doua poze din exterior si plec. Trebuie sa ii pilesc putin cricul lui Tweety ca sa nu mai ating asfaltul cu el si sa imi termin bagajele.
Am un gol in stomac la gandul ca diseara este ultima noapte pe care o mai dorm in patul meu, langa Ioana, unde probabil o sa mai ajung sa ma odihnesc abia dupa minim doua luni.

3 comentarii:

Bodo Judita spunea...

si la Manastirea Prislop, Silvasul de Sus exista aceasta interdictie afisat la poarta manastirii, totusi ne-au lasat sa fotografiem, (nu in interiorul bisericii), prin fotografii si filmulete cunoaste lumea locuri care merita fi vizitat. Nu am deranjat pe nimeni si nici foloase banesti nu am tras in urma actiunii. Am si postat pe youtube si facebook. http://www.facebook.com/?ref=hp#!/photo.php?fbid=10150157815623519&set=t.592528518&type=1&theater
http://www.facebook.com/media/set/?set=a.435457838518.228566.592528518#!/photo.php?fbid=10150096589673519&set=a.435457838518.228566.592528518&type=1&theater
La Manastirea Hodos Bodrog totdeauna vine si revine multa lume si sunt bine primiti. Sa fie binecuvantati !

Anonim spunea...

Fastuos si rafinat, palatul Nababului si-a inceput existenta cu o mare provocare: Primul Razboi Mondial. Palatul a fost pradat de nemti, zic unii, altii afirma ca datorita acestora a fost oprit jaful. Celebrul general von Paulus a fost cucerit de frumusetea si rafinamentul constructiei pe care a considerat-o o copie perfecta a palatului de la Versailles. Daca datele din timpul Primului Razboi Mondial sunt confuze, cele din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial sunt categorice: la sfarsitul razboiului, Armata Rosie a devastat fara mila palatul.
Dupa plecarea rusilor, a urmat cel de-al doilea jaf pus in practica de populatia din zona. Localnicii au furat tot ce s-a putut fura. Caramizile din pereti, fierul din constructie, piatra scumpa, acoperisul, ferestrele, usile, covoarele si mobila. Distrugerile si furtul au fost o stare de spirit a acelor ani, iar autoritatile slabe si politizate nu au reactionat. Dimpotriva, au contribuit la jaf si distrugere. Guvernul Petru Groza a cazat, se spune, in palat o mare satra de tigani. Dincolo de adevar si fabulatie un lucru este sigur: la sfarsitul deceniului cinci din secolul trecut, palatul s-a transformat intr-o imensa latrina. In anii care au urmat, s-a luat hotararea ca aici sa functioneze sediul CAP-ului din comuna. Infrigurati si cu cizmele pline de noroi, tractoristii care veneau din camp intrau in saloanele de dans sa bea un ceai cald si injurau vartos: "Ai dracu' boieri! Ce bine traiau! Au supt atatia ani sangele poporului!"

asfalt uscat :)

Unknown spunea...

Regulile astea le introduc niste frustrati,ca sa nu ii numesc altfel. Atat timp cat este un obiectiv turistic public,ca si cetatean/contribuabil platim taxe si impozite,deci finantarea acestora este deja asigurata.Nu inteleg cum prin fotografierea acestor locatii se produce o uzura.atat timp cat orice telefon are camera foto in dotare,mi se pare o imbecilitate sa pui taxa foto

Trimiteți un comentariu