Ursu' !!!

Dimineata vine prea repede si ma trezesc infrigurat. Patura este prea subtire si abia cand incep sa imi fac ordine in lucruri descopar a doua patura din dulap. Destept mai sunt...  Imi pun lucrurile in ordine, imi iau un rucsac minimal in spate si plec. Planul initial era sa urc cu telecabina si apoi sa cobor pe Valea Alba. M-am trezit insa cu un gand in cap cum ca este mai periculos sa cobori decat sa urci, iar eu nu stiu deloc traseul si o regula de bun simt spune ca de unde ai urcat pe propriile forte trebuie sa fie o cale sa si cobori la fel, ceea ce nu functioneaza si invers. Asa ca, in ultimul moment, exact inainte sa ies din casa, iau hotararea sa urc Valea Alba. Imi intreb gazda daca stie pe unde sa o iau, dar imi spune ca habar nu are. Merg intins si urmaresc soseaua si un marcaj triunghi rosu pana cand marcajul dispare. Gasesc o femeie iesita cu treburi in curte si o intreb daca stie pe unde e traseul. Imi arata unde am gresit si se uita ingrijorata la mine. “Sa stiti ca este periculos daca sunteti singur ca sunt ursi... mai ales dimineata”. Aha, mie imi era frica de saritorile de pe vale, la ursi nici nu ma gandisem. Plec mai departe si ma preocup sa nu gresesc iar drumul.
Eu de felul meu sunt putin compulsiv-obsesiv (sau asa mi s-a spus in gluma... sper) si incerc sa planuiesc si sa prevad cat mai mule lucruri. Nu imi plac sporturile extreme in care nu am in totalitate controlul tocmai din acest motiv. Mai mult, la munte, am o schema pentru aproape orice mi se poate intampla. Plec pregatit cu un minim de lucruri la mine si daca apare o situatie neprevazuta, incerc sa am un plan, o solutie deja pregatita. In cazul unei intalniri cu un urs nu am asa ceva. Sunt perfect constient ca ursul este mai puternic decat mine, se catara mai repede, are mirosul si auzul mult mai fin, muscatura mai rea si alearga mai repede decat mine (sau chiar decat un cal...). Daca un urs isi va pune in minte sa ma atace,  nu am niciun plan. Sper doar ca nu o va face. Treaba cu "facutu' pe mortu'" nu imi inspira multa incredere pentru ca, asa cum spuneam, ursul are mirosul mult mai fin si cred eu ca se va prinde. Poate doar teoria cu pozita de subordonare, dar nu sunt sigur ca este infailibila. Stiind acestea nu ma mai stresez. Oricum nu am ce sa fac, asa ca eu imi vad de treaba mea si sper ca ursul va face la fel (cu treaba lui adica). Ignor avertismentul femeii si merg mai departe. Ma gandesc doar ca ar fi util sa fac cat mai mult zgomot ca sa imi anunt prezenta, sa nu surprind ursul intr-o pozitie compromitatoare si sa il enervez, asa ca incep sa cant. Ma simt bine, am un ritm bun. Mergand dupa amintirea hartii pe care imi e lene sa o scot din rucsac gresesc drumul din nou si ajung langa telescaun. Asa nu se poate. Hai sa ma concentrez sa fac treaba ca lumea. Am o zi intreaga inainte nu pot sa fac tampenii de dimineata. Scot harta si busola si in 10 minute sunt inapoi pe drumul cel bun. Busola mea este foarte haioasa. Este perfecta, doar ca nu arata nordul. Arata sudul. Acul si-a inversat brusc polaritatea cand eram intr-o tura in Piatra Craiului, in padure unde nu aveam multe repere, si am trait atunci un moment de “zona crepusculara”. Cu jumatate de ora inainte eram pe drumul cel bun, si apoi eram intr-un alt loc, aparent pe alta vale, raul curgea in sens invers, era un mare haos. Nu m-am convins ca asta s-a intamplat pana nu am urcat un deal si am vazut unde sunt muntii, ceea ce mi-a dat un reper clar. Acum eu am busola asta cu mine (desi am una noua acasa) pentru ca a fost primul cadou de la Ioana si pentru ca mi se pare foarte haios sa ma orientez in turul complet al Romaniei cu o busola care nu arata nordul. Ma descurc si asa.
Identific potecile (care de la un punct sunt complet nemarcate), reusesc sa ma orientez si vad printre copaci ca incet intru pe valea cea buna. Drumul urca mai pieptis si incep sa imi pierd suflul. Resimt foarte tare lipsa de antrenament. Ar fi trebuit sa incep din nou sa mai alerg inainte sa plec, dar cine mai avea atunci timp de d-astea. Totusi cant. Printre gafaieli fredonez un “Clementine” sacadat. Tocmai ajung la partea cand se ineca fata si aud o bufnitura puternica pe care o simt si in talpi si vad o ghiulea mare, neagra, de blana cum iese dintr-un hatis, taie perpendicular poteca si dispare printre copaci intr-un zogomot puternic de crengi rupte. Iete si ursu... Probabil nu ii placea cum cant. Nu il condamn. Eu, pe de alta parte, sunt putin perplex. Mi-a inghetat versul pe buze si sunt paralizat cu gandul ca habar nu am ce sa fac in situatia asta. Oricum, pasarelele au reinceput sa cante, ursul nu se mai vede, totul a reintrat in normal. Parca a trecut un OZN. Acum ce sa fac? Merg mai departe si neaparat continui sa cant. Macar sa sperii toata padurea, sa nu zica apoi restul animalelor ca “A innebunit ursu’ !” cand le povesteste despre aratarea cheala, cu rucsac rosu care rage infiorator. Poteca urca usor, ma duce pe curba de nivel pe o coasta si, in final, ajung pe firul vaii. Aici este o limba lunga de zapada scursa din munte. Datorita orientarii vaii, zapada nu se topeste aproape niciodata. Fac cateva poze si ma bucur ca in sfarsit am iesit in gol alpin si pot sa vad departe. Incep sa urc. Destul de repede dupa ce intru pe zapada descopar ca incaltarile mele nu sunt cele mai bune pentru asta. Am optat pentru niste bocancei josi (fara glezna) dar cu talpa buna, usori si buni pentru mers intins pe poteci, comozi, cu aderenta buna, dar prea moi pentru zapada. Ca de obicei, cand ai ceva care este multifunctional, nu va face nimic bine, dar va face cate ceva din toate. Zapada  este destul de tare si singura sansa este sa tai niste trepte mergand de-a latul. Obosesc si ma opresc foarte des. Sper sa imi revin si sa imi intru repede in mana pentru ca altfel o sa ma manance Fagarasii cu fulgi cu tot. Valea se ingusteaza, peisajul devine din ce in ce mai spectaculos, este frumos, soare si zapada straluceste. Ajung la prima saritoare – un bolovan imens cat o casa intepenit intre peretii vaii. Am citit ca se ocoleste prin dreapta, printr-un valcel, asa ca ma indrept si eu pe acolo. Ajung intre doua stanci, intr-o fisura, putin ramonaj si incet incet ajung in varf. Buun... ce a fost mai rau a trecut. Hai sa vedem celelalte saritori. Merg incet, dar parca reusesc sa imi fac un ritm mai bun. Pe dreapta mea valea este din ce in ce mai abrupta, cu pereti inalti rotunjiti de vant. In stanga am un peisaj scos parca din “Valhalla rising” cu stanci intercalate cu petice de iarba peste care se rostogolesc valatuci albiciosi de nori. Si sunt singur. Este liniste. Se aude doar bataia inimii mele. Este incredibil de frumos. Tin partea stanga a vaii, incerc sa nu mai merg pe zapada, mai ocolesc doua saritori si calc pe treptele de iarba. La un moment dat una cedeaza si ma apuc vartos cu mana de prima stanca pe care o gasesc. Nu am patit nimic, doar ca m-am julit putin in palma. Nu-i bai, merg mai departe si incep sa vad cum valea se deschide, limba de zapada dispare si parca vad buza platoului. In cateva minute am ajuns sus. Victorios, fac o poza sprijinit de un semn si ma intristez vazand peisajul.

Niciodata nu mi-a placut platoul Bucegilor vara. Este arid, intesat cu fisuri surpate, plin de potecute late, iarba este cam maro si sunt o gramada de vechi instalatii de cablu si fiare darapanate, ca sa nu mai spun de mitingul galagios de turisti de ocazie cu pantofi cu toc, trening si adidasi care se catara pe sfinx. Sus, pe drum drept, am un ritm de zile mari. Deci problema era panta. Daca sunt singur vad ca nu am cu cine sa imi adaptez ritmul si, probabil pentru ca nu am rabdare, trag prea tare.  Merg sa bifez Babele si Sfinxul (niste pietre sculptate interesant de vant), stau la coada si astept sa imi vina randul la pozat. Clic, clic si gata. Ma sui in telecabina pentru ca pe Valea Jepilor am mai coborat si se face coada de turisti speriati. In plus, mi s-a luat de aglomeratia asta de lume proasta. In cabina nimeresc cu o tabara de copii foarte galagiosi, dar haiosi. Fac un fel de concurs ca sa vada cine tipa mai tare cand trece cabina prin dreptul stalpului si se coordoneaza numarand in sens invers pe apropiere. Un fel de “3, 2, 1, Aaaaaaa!!!! Ce disractiv e!” Problema este ca nu au rabdare, nu estimeza bine si de fiecare data se gaseste cate un tolomac care incepe sa numere prea repede si restul se ia dupa el. Pe la stalpul 4 incep cu “Zece, noua, opt, (cabina este inca departe), saaapteee, saaaaaaaseeeeeeee, (cabina este inca prea departe), ciiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiinci...” urmat de invariabilul ”Ce distractiv e!!!”. Una din profesoare ma intreaba daca mi se pare distractiv ca sperie toata valea si ii spun ca nu ma deranjeaza. Oricum rad si eu cu gura pana la urechi.
Ajung jos, sper ca auzul sa imi revina, mananc ceva in drum si ma duc sa il culeg pe Tweety. Pe drum cumpar doua lacatele ca sa pot sa imi incui si top case-ul pe motor si sa imi mai usurez problema bagajelor. Cand ajung la gazda, vad femeia livida si bucuroasa ca m-am intors. “Vai ce griji mi-am facut ca mi-am dat seama ca am uitat sa va spun de ursi, ca noi avem multi ursi aici si mai ales pe Valea Alba.” Da, zic, am vazut... Cand ii povestesc despre intalnirea cu mos Martin parca se albeste si mai tare.
Il incarc pe Tweety care maraie nervos ca l-am lasat sub prelata si plec spre Prejmer. Iar ma cred destept si din Brasov o iau spre Cheia, desi I-oana insista ca sunt bou. La un moment dat ma enervez si ma opresc hotarat sa am discutia aia cu ea, dar vad ca are dreptate. Mea culpa... Merg mai departe si ascult tot ce spune fata. Problema bagajelor rezolvata, dupa ce ma opresc in fata cetatii nu imi ia decat cateva minute sa intru. Iar ma astept la taxe foto si alte jecmaneli, dar ma insel amarnic. Vad undeva un afis mic unde scrie ca adultii platesc 8 lei pentru vizita, dar nu e nimeni care sa imi ia banii si totul este deschis. Intru, fac poze si ma bucur de pustietate. Pai bine mai, la Caselul Cantacuzino se dau tepe de cate 30 de lei si la minunatia asta nu platesc nimic? Foarte ciudat. Biserica veche, construita intr-un gotic timpuriu de cavalerii teutoni se afla in mijlocul unor fortificatii construite ulterior si formeaza un soi de cetate care era prima linie de aparare impotriva navalitorilor care veneau prin pasul Buzau. Zidurile fortificatiei sunt groase si de 5 metri pe alocuri si adapostesc camere la care se ajunge pe o structura de lemn cu scari si podete, adosata zidurilor pe interior. In timp ce sunt in biserica intra un grup de nemti care sporovaiesc intre ei. La un moment dat se uita la amvon si incep sa rada cu lacrimi. Ma uit si eu, dar nu inteleg. Isi arata unii altora ceva si pe rand izbucnesc in ras. Incerc sa ma prind, dar fara sa cunosc germana, nu reusesc asa ca imi iau inima in dinti, gasesc o femeie care vorbeste englezeste si o intreb de ce se amuza ca eu nu inteleg. Imi arata ca pe amvon sunt scrise pe diverse fatete, cate doua cuvinte in relativa opozite. Cum ar fi harnicie si avaritie, iar sub cuvantul “liebe” (dragoste) este un cuvant pe care nu il stia in engleza si mi l-a explicat ca “sex animalic”. Probabil era ceva in genul englezescului “lust”. Ei bine, ei radeau de cuvantul “sex animalic”. Na ca au si ei tolomacii lor.
Plec spre Brasov. De data asta merg bine, si ma opresc direct in fata Bisericii Negre. Acolo paznicul imi spune direct ca nu am voie sa fac poze in biserica. Nici cu taxa, nici fara, pur si simplu nu e voie. Bun asa. Macar stiu o socoteala. Intru, stau putin, ma invart nitel si ma asez in sfarsit intr-o strana. Imi plac bisericile gotice. Mi se pare ca inspira cel mai mult ideea de casa a lui Dumnezeu. Spatiile inalte si coloanele crenelate dau senzata de padure gigantica. Ciudata e aici bolta mare baroca facuta mult mai tarziu, dupa ce acoperisul vechi a ars. Este evident ca s-a folosit alt stil, dar se pare ca doar asa stiau sa construiasca atunci singurii mesteri care mai puteau sa intinda bolti peste spatii atat de mari. Ies afara si vad ca e inca devreme.

Dau o tura prin Piata Sfatului si ma uit la dovezile ca  la noi, banul primeaza in fata multor chestii. Fac o poza cu Biserica Neagra langa un afis aproape cat ea de mare cu “pupat gratis”, mai fotografiez semnul ca cel de la Hollywood, dar pe care scrie “Brasov” si plec mai departe. Ma duc la Rasnov la cetate. Aici am fost de multe ori fiind copil si stiu foarte bine cum arata cetatea inainte de a fi retrocedata, concesionata si de a schimba multe maini. Forma actuala este una destul de aproximativa si “restaurata” sau mai bine zis reconstruita cam dupa ureche. Nu pot sa spun ca sunt foarte impresionat, iar interiorul miroase foarte tare a comercial. In fiecare fosta casuta este cate un magazin care vinde trancanele si magneti de frigider, deaspra fantanii de 140 de metri a fost montat un gigantic trepied galben de care pot fi coborati turistii care platesc 100 de lei, la intrare sta un batranel simpatic imbracat in haine medievale, mai este si un restaurant si cafenea, iar fostul muzeu este inchis. Bineinteles, intrarea se plateste 10 lei, dar aici nu mai este taxa foto. Cred ca aia era doar o moda de Valea Prahovei.
Ies, ma sui pe motor si plec spre casa noastra de la Magura. Intai opresc intr-un supermarket si, cum imi este foarte foame, cumpar mult prea multe chestii. I le pun in spate lui Tweety care protesteaza putin, dar il incalec si plecam in sus spre Crai. Trec prin Zarnesti, si incep sa urc spre Magura. Intru pe macadam si Tweety nu pare ca sufera atat de tare. Drumul este la fel de rau ca intotdeauna ceea ce ma bucura pentru ca tine la distanta "gipurile" cu prostime, gratarele straine si ideile altor nebuni de a-si face casa aici.  Merg potolit si in cateva minute sunt sus la casa. Il las pe Tweety sa se joace in iarba si ma duc sa imi fac un gratar si un dus.
Intru cu greu pe net si vad ca m-a vazut Owene trecand spre Prejmer. Ma bucur foarte tare si imi doresc sa ma fi oprit sa fi schimat doua vorbe. Iar adorm tarziu, dar inchei o zi beton. De ar fi toate numai asa...