Castelanul

Este noapte, tarziu. Stau intins pe iarba, in pijama si in sandale si ma uit la luna care se ridica printre meterezele zidurilor si un donjon paralelipipedic. Sunt singur si sunt incuiat in cetatea Calnic. In noaptea asta sunt castelan.

Pana sa ajung aici, in dimineata zilei de astazi, ma trezesc la Pensiunea Detunata, cobor, mananc o omleta pe fuga, imi fac planul si traseul si dau sa plec. Am un moment de inspiratie si ma duc la doi oameni in uniforma, ce mancau la o masa de langa mine si ii intreb despre drum. As vrea, pe parcurs, sa ajung din satul Mogos la Intregalde ca sa nu mai ocolesc tot drumul pana in Alba-Iulia. Drumul apare pe harta ca existent, dar prost, iar I-oana nu stie nimic de el. Cei doi sunt de la jandarmi, iar unul dintre ei, vazandu-ma cu casca de motor in mana, devine foarte vorbaret si ma tot sfatuieste. Zice ca ar trebui sa pot sa ajung, dar nu e sigur si imi mai spune ca, daca vin dupa ei, o sa mergem la doi politisti de la rutiera care sigur stiu. Plecam, eu cu Tweety merg in spatele masinii lor si ajungem repede pe un mic pod, langa un echipaj de politie. Si politistii de la circulatie sunt la fel de comunicativi, imi explica pe unde sa o iau si cum e drumul, fac si ceva glume si ma intreaba unde mai merg. Le spun ca intai vreau sa ajung la Rosia Montana asa ca imi arata o scurtatura ca sa nu mai ocolesc prin Abrud. Le multumesc si dau sa plec dar vad ca nu pot sa intorc pentru ca este linie continua. Il intreb pe unul din politisti daca imi ia carnetul daca intorc aici si imi spune ca nu se ia carnetul ci doar vreo 6 puncte de penalizare, dar daca am vopsea in spate o rezolvam. Nu inteleg faza cu vopseaua, habar nu am ce vrea sa spuna, dar faptul ca rade imi da curaj, intorc si o iau spre Rosia Montana. Merg pe scurtatura indicata de politisti, I-oana este pierduta total, iar eu ma ghidez mai mult dupa intuitie. Drumul este de asfalt, dar are gropi gigantice, cratere pe care le ocoloesc cu greu. La un moment dat, in stanga, pe firul unei vai se face un drum putin mai bun si ma gandesc ca ar fi o idee sa merg pe acolo. Ajung intr-un sat mic, cu o biserica simpla, gotica, sus pe deal, cu case frumoase si urmaresc drumul de asfalt pana se termina brusc in curtea cuiva. Deci nu pe aici. Ma intorc, intreb un om iesit la cosit si ma intorc la intersectie. Urc pana pe coama dealului, urmaresc indicatiile politistilor si de data asta merg pe unde trebuie si o iau la stanga pe un drum de piatra sparta. Vad ca nu am probleme, merge bine si in cateva minute ajung la un lac, Taul Brazi. De aici incep sa cobor pe drumul ce devine asfaltat, intru in Rosia Montana si imi este clar ca este ceva special cu satul asta cu strazi ingste si intortocheate. In primul rand, peste tot sunt oameni in salopete verzi si tricouri glbene. Este plin de ei, parca sunt Umpa Lumpa, toti trebaluiesc si se agita care incotro. Casele sunt vechi si foarte intersante, destul de degradate, dar asa cum imi plac mie. Unele sunt in curs de restaurare si vad ca se lucreaza intens. Ajung intr-o piata mare si vad un centru de informare. Ma gandesc ca ar fi o idee buna sa intru sa vad ce se poate face pe aici. Inauntru gasesc doi profesori si 15 copii care stau si asculta explicatiile foarte detaliate date de o doamna ce pare a fi in tema. Acum inteleg si eu ce se intampla. Aici controlul il are compania miniera ce doreste dezvoltarea proiectului minei si de aceea exista un centru de informare, muzeu, case restaurate, agitatie, multe afise multe indicatii si totul gratis. Doamna de la centrul de informare, evident angajata a companiei, are argumente ce par solide, promisiuni, asigurari, explicatii stiintifice studii de impact, planuri de relocare si de ecologizare a zonelor afectate de viitoarea mina si este foarte convingatoare. Nu pot sa spun ca imi pica foarte bine cand aflu ca satul frumos in care am ajuns din greseala, cu biserica lui semeata de pe deal, va fi distrus si acolo se va face un lac de decantare a materialului folosit in obtinerea minereurilor. Pe de alta parte, inteleg si argumentul economic, faptul ca acolo, zic ei, sunt 300 de tone de aur ce asteapta sa fie valorificate, de pe urma carora va castiga toata lumea, numarul de locuri de munca ce urmeaza a fi create in zona puternic afectata de somaj si discursul pare foarte frumos. Nu am cum sa inteleg tot contextul suficient de bine incat sa imi fac o parere si sunt constient ca, desi pare foarte logic ce aud acum, nu este decat o singura parte a argumentatiei. Poate cealalta tabara are alte argumente pe care acum nu le rosteste nimeni. Raman indecis. Oricum, inteleg putin despre proiect, despre cum se proceseaza aurul, cum se facea inainte, utilaje, scule si traditia locala de minerit. Intru intr-un mic muzeu amenajat intr-o casa restaurata si merg apoi mai jos pe strada ca sa vizitez galeriile romane. Aici astept putin sa se stranga mai multe persoane, ma intretin cu niste batrani veniti si ei la plimbare prin tara si, cand ajunge si grupul de copii si suntem suficient de multi, intram. Ghidul este un fost miner, tot angajat al companiei si tot cu discursul pro-mina de suprafata. Aici mi se aduc argumente mai personale, legate de locuri de munca, deterioararea si pierderea profesiei de miner, dorinta continuarii traditiei de a scoate aur din pamant si asa mai departe. Se pune mult accent pe traditia exploatarii in aceste locuri incepand din epoca romana. Intram in galeriile ce au scris deasupra Alburnus Maior – denumirea latina a zonei, coboram un sir lung de trepte si ajungem in tunelele vechi, lungi, de forma trapezoidala, sapate manual in stanca. Ghidul este foarte in tema, explica multe, poate intra in detalii foarte tehnice, dar pastreaza un ton jovial si foarte captivant. Imi este clar ca a avut parte de o pregatire foarte serioasa in comunicare. Reintorsi la suprafata vedem diverse mecanisme de zdrobire a pietrei si de separare a aurului, ghidul ne povesteste despre modul de viata al oamenilor din vechime, de la romani pana la deschiderea minelor de stat, ne arata o expozitie de fotografie tematica si platim cate 8 lei. Plec destul de ingandurat, fara sa imi fi facut o opinie. Sigur ca totul pare bine si frumos atunci cand asculti ce spun cei de aici, dar simt ca parca ar mai fi cateva lucruri pe care nu le aud acum. Este ora 14.00, cam tarziu si ma indrept catre Intregalde, pe drumul pe care I-oana nu il stie. Ajung din nou in satul de langa Detunate, trec mai departe, intru pe un drum de piatra si merg si merg si ma plictisesc. Intreb un om batran si slab, dar foarte energic si agitat, care se grabeste sa imi raspunda si i se ingramadesc cuvintele la gura. Cu directia m-am lamurit ca e buna, dar nu e in stare sa imi spuna cat mai am pana in Mogos. Imi descrie drumul, nu inteleg nimic si incheie ridicand cu grija trei degete in aer si spunand ca mai am de mers mult, asa vreo cinci sau sase sute de kilometeri. E clar, e ranga. Bai tataie, nu te-am intrebat cat e de aici pana la mare ci pana in satul de peste deal. Plec si ma cac pe mine de ras. Imi pare rau ca nu l-am inregistrat. Ar fi fost ca aia cu “sase cai frumosi”. Ajung in Mogos, intru in sat, ma depaseste o dacie nervoasa care ma claxoneaza de parca as avea unde sa ma dau mai mult in lateral si mai opresc sa intreb niste oameni. Pana aici stia si I-oana, dar de aici imi spune ca sunt pierdut in spatiu. Dau peste un batran care coseste alaturi de trei fete tinere care se hlizesc la mine. Sunt cuminte, vorbesc doar cu taranul si primesc explicatii destul de clare. Dupa ce ajung la firul vaii ar trebui sa o iau pe primul drum la dreapta, in sus, peste un deal. Exact asa fac si ajung pe un drum ingust, dar superb, de pamant tare, racordat frumos, fara gropi, fara sleauri prea mari, in coasta unui deal. O placere. Tweety zburda si se muleaza pe denivelari, iar eu ii tin isonul. Incepem sa coboram si ajungem intr-un final jos, in satul Intregalde. Satul este exact intre doua chei, de unde si numele, dar, dupa ce am vazut pana acum, nu sunt dat pe spate de peretii inalti de stanca. Mai mult imi place valtoarea pe care o gasesc la intrarea in canionul din amonte. Il plimb pe Tweety in sus si in jos, iar apoi coboram la drumul principal ca sa incercam sa ajungem la lacul Iezer de langa Ighiu.
Aici iar am de mers pe drum de tara. Cam 20 de kilometri, iar astia sunt din cei reali. Vad ca incep sa obosesc, la vreo doua curbe nu sunt atent si stau cam pe mijlocul drumului spre disperarea unor soferi ce vin din sens opus, asa ca opresc sa beau un “glontz” – o bautura energizanta care pare ca isi face efectul. La mine cafeaua nu functioneaza si nici nu imi place la gust. Este prea cald si ma topesc incet. Continuam sa urcam pe valea Ighiului, gasim multe cabane inchise si ferecate si la fel de multe semne cu “pescuitul interzis”. As fi vrut sa opresc mai repede astazi, dar vad ca nu imi iese si devine o traditie sa tintesc oprirea de la ora 17.00 si sa apuc sa ma cazez undeva abia la 20.00, sa scriu pana tarziu si sa ma trezesc greu dimineata. Nu e bine, trebuie sa rup cercul asta vicios. La inceput ma descurcam mai bine. Ajungem la lac si are intr-adevar o culoare frumoasa, verde. Pe malul lacului este o cabana de la Directia Silvica, dar poarta este incuiata. Gasesc o banca, stau putin, mananc ceva din bagaje, beau si restul de glontz, ascult pasarelele si ma bucur de peisaj. Tweety este si el cuminte si se uita la mine. Ma gandesc ca nu prea am chef sa pun cortul, asa ca merg mai departe. Zilele trecute nu am mai avut vreme sa vad Rapa Rosie si Cetatea Calnic, asa ca mi-am programat sa o fac acum. Deja este 18.00. Cobor, parca mai repede si mai fluent decat am urcat, vad ca m-am relaxat din nou pe teren accidentat, vajaim prin Alba-Iulia si ajungem in Sebes. De aici vad Rapa Rosie, dar vreau sa ajung langa ea. Opresc sa intreb doi oameni si unul nu stie, celalalt nu stie sa imi explice, iar amandoi vorbesc extrem de lent, de parca au tot timpul din lume, in timp ce eu lesin de cald, cu haina pe mine si pe motorul pornit. Mai rau este ca a inceput sa se auda un zdranganit cam nasol care vine de la motor. Se aude cand accelerez si trec prin 3000 de ture si apoi dispare, dar oricum nu e de bine. Opresc, studiez fenomenul si intr-un tarziu identific si cauza. Cele doua bare de protectie de la motor, cele pe care am dat 90 de euro, de la Touratech, s-au fisurat si s-au rut. S-a rupt platbanda care facea prinderea de cadru si, atunci cand vibreaza, zdrangane. Bah, credeam ca daca am dat caruta aia de bani pe ele macar sunt bune de ceva nu se belesc dupa 5000 de kilometri. Sa va stea in gat! Nu prea imi vine sa renunt la ele, dar nu stiu ce sa fac, este cam tarziu, vreau sa fac un dus si nu am unde sa stau. De cacao. Apoi imi amintesc de Marius de la Hunedoara care mi-a zis ca atunci cand vreau sa vad ceva in zona Alba sa il sun pe Mihai – un prieten de-al lui. Ma gandesc ca nu are ce sa strice, gasesc numarul, pun mana pe telefon si sun. Se prinde destul de repede cine sunt si ii spun ca am trei probleme: as vrea sa imi recomande un loc unde sa stau, sa imi spuna cum ajung la Rapa Rosie si sa imi recomande un sudor. Pac, spuf, parca vorbesc la telefon cu duhul lui Aladin, problemele mele se rezolva: o sa dorm la Calnic la cetate, la sudor mergem maine dimineata si acum, daca vreau si mai pot, ma duce la Rapa Rosie. Da, m-am intors in Ardeal, e clar. Pai ba Mihai, tu nu ai treaba, asa stateai calare pe motor, pregatit sa te deranjez eu? Se pare ca da pentru ca in cinci minute apare langa mine, calare pe un Dominator hippie, cu o casca verde pe care scrie “Flower Power” si “Make love not war”. Lumina este foarte frumoasa si ar fi pacat sa nu vad acum Rapa Rosie asa ca il urmez pe niste drumuri prafuite, de pamant si nisip. Vad ca nu am probleme cu nisipul cum am cu pietrisul. Mihai merge tare, topaie fericit in teren, iar eu fac ceva eforturi sa nu il pierd. Reusesc sa ma tin in urma lui, si ajungem pe niste dealuri blande si verzi unde drumul a disparut aproape de tot, alergand unul langa altul in lumina asfintitului, spre rapele din coasta unui deal mare. Este superb. Am uitat total de fiarele rupte ale lui Tweety si nu imi vine sa cred ce moment misto traiesc. Ajungem langa zona interesanta, lasam motoarele si urcam pe o carare, ca sa vedem mai bine de sus. Rapa Rosie este o zona erodata in peretele unui deal si este plina de formatiuni foarte interesante. Pamantul erodat a fost sculptat in forme foarte inedite, de culoare rosie lasand vizibile straturile sedimentare. Este un peisaj foarte ciudat si foarte putina lume stie despre locul asta. Fac niste poze si coboram.
Trecem din nou prin Sebes, imi iau niste mancare pentru ca Mihai imi zice ca nu stie daca voi putea manca la Calnic si mergem spre un loc in care sper eu ca voi putea dormi. Cica as putea sta undeva pe la cetate, nu ma astept la cine stie ce confort, dar nu imi pasa. Vreau doar un pat, un dus si o priza. Dusul nu este esential. Ii urmaresc casca verde pana in Calnic, il vad cum vireaza la stanga de pe sosea si opreste la poarta cetatii. Se da jos si merge pana la casa parohiala de unde vine cu un om ce cara o roaba cu treburi gospodaresti si aduce cheile de la usa mare si grea din lemn. Imi spune ca pot sa stau IN cetate si ca ma costa 50 de lei. Am auzit bine? 50 de lei? Mai putin decat o vizita la Peles si doar putin mai mult decat o vizita la teapa de la Castelul Cantacuzino din Busteni? Da. De banii astia era bine si daca stateam cu cortul in cetate. Curent am sa imi incarc laptopul? Da, sigur. Am curent, baie, pat, usa, cheie, de toate. Si sunt singur. Si vine si Tweety sa stea sub o arcada romanica intr-un colt, exact sub scara de acces in donjonul de la intrare. Cred ca visez. Il imping pe Tweety prin coridorul acoperit de la intrare si mi-e jena sa il pornesc. Il culc acolo unde imi spune ingrijitorul cetatii, imi arata camera, imi da cheile si imi ureaza noapte buna zicandu-mi ca azi sunt castelan si lasa cetatea pe mana mea. Cele doua camere cu cate trei paturi sunt amenajate simpu, intr-una din lateralele turnului de la intrare si au tot ce le trebuie. Acum ca stiti, megeti si dati navala cat se mai poate. Mihai pleaca si el la casa lui si ma lasa perplex, in mijlocul curtii inverzite.
Nu ma indur sa ma bag in carpe. Fac un dus, ma imbrac de somn si ies sa imi explorez domeniul. Urc in turnul intrarii, langa clopote, ma plimb prin curte, trec pe sub arcadele fara acoperis si imi tine companie doar luna. Tweety a adormit ingrijorat pentru ce o sa pateasca maine la sudor, iar eu am, pentru o seara, castelul meu. Ma gandesc ca acest moment a fost cumva pregatit. Nu cred in destin sau fatalitate, dar este foarte ciudat cum nu am mai avut timp sa vad cetatea cand am venit de pe Transalpina, cum mi s-au stricat fiarele exact acum si nu am avut de ales decat sa il sun pe Mihai ca sa ma indrume, cum s-a nimerit sa fiu singur aici, cum s-a nimerit sa ajung exact seara aici si nu in timpul zilei cand as fi plecat mai departe si tot asa. Oricine o fi cel care a aranjat lucrurile asa, ii multumesc






















.

Dimineata stau pe iarba in gradina, mai scriu putin si astept sa vina ingrijitorul sa deschida muzeul si biserica. Apare alaturi de trei catei jucausi si foarte expresivi, care se bucura sa fie bagati in seama si ma lasa sa ma plimb in voie. Intru peste tot, vizitez si muzeul care are multe exponate de arta populara foarte interesante si vad si capela ce s-a pastrat foarte bine si din care se aude muzica tematica. Cu greu ma rup de acest loc, si plec sa il repar pe Tweety. Il culeg pe Mihai de la primarie si ajungem intr-un garaj unde il dezbracam pe Tweety de protectii si un nea ce pare priceput mi le sudeaza in argon. Fas, fas putin spray negru de care Mihai s-a gandit sa aduca ca sa nu rugineasca fiarele si, intr-o jumatate de ora de cand am venit, sunt gata sa plec. Mihai este chemat la munca si imi spune ca nu mai are timp sa stam sa bem o cafea. Imi pare rau si  imi doresc sa mai fi stat la vorba aseara, dar eram prea uimit de ce mi se intampla.
Plec spre Blaj. Drumul este cam plictisitor, cam cald si cam plin de camioane. Ajung in oras, trag in centrul vechi si, stiind ca este un important centru greco-catolic, merg sa vad catedrala. Mi se pare foarte ciudata pentru ca este o combinatie dintre o biserica tipic catolica si elemente specific ortodoxe cum ar fi catapeteasma si stilul tipic bidimensional de figurare a sfintilor. Este foarte intersant cum au fost combinate cele doua stiluri. In biserica sunt strane, amvon, dar si icoane, bolta circulara deasupra naosului si separarea vizuala a altarului.
De aici, ma indrept spre Cheile Rametului. Gresesc drumul, merg prea mult, spre Aiud si aflu ca trebuie sa ma intorc in Teius de unde se face drumul spre Manastirea Ramet si apoi spre chei. Parcurg zona de asfalt, intru si pe drumul forestier, ma conversez cu un bucurestean care imi spune numai tampenii despre cat mai am de mers si cat de greu este in chei, continui si ma blochez intr-un loc unde niste muncitori au barat ulita si au facut o groapa imensa in ea. De aici, pe jos. Vorbesc cu muncitorii, las motorul intr-o laterala, dar in asa fel incat sa il vada, imi iau doar sandalele si cizmele si plec in sus. Deja am inceput sa merg bine in cizme asa ca pentru doar cativa kilometri cat mai am pana in chei nu are sens sa ma complic sa ma schimb. In cateva minute drumul forestier dispare lasand loc unei poteci pe care ma misc usor. Apoi, poteca dispare si ea si drumul este cand pe blolovanii de la baza raului cand pe pereti unde ma pot ajuta de manere metalice. Inaintez in chei  pana cand ajung in punctul in care nu mai am de ales si trebuie sa o iau prin apa. Protejez aparatul intr-o punga ce se sigileaza, imi pun sandalele si ma bucur sa ma racoresc in apa rece. Cheile sunt inguste si ma gandesc ca, nu stiu de ce, dar imi plac mult mai mult canioanele astea cotlonite decat varfurile inalte. Drumul este foarte prost amenajat si pe cateva zone unde cheile sunt foarte inguste, acolo unde ar fi trebit sa fie cabluri de otel de care se ma pot tine, au ramas niste incalcituri de fire metalice ruginite care se misca in asigurari si nu imi inspira deloc siguranta. Unde pot si apa nu e adanca, merg, asa cum imi spune drumul, direct prin rau. Ma descurc sa nu ma ud decat pana putin sub fund, fac poze si ajung destul de repede la capatul cheilor unde ma intalnesc cu doi cercetasi ce vin tare din sens opus. Pana aici, de unde l-am lasat pe Tweety, am facut o ora si jumatate. Cei doi cercetasi incep sa imi vorbeasca direct in engleza si ma intreaba daca nu am vazut un grup de cercetasi mai mici, straini, cand am venit prin chei. Adevarul este ca am vazut un grup de copii care isi uscau ciorapii uzi intr-o poiana si mi s-a parut ca aveau esarfe de cercetasi. Le spun celor doi unde este restul grupului lor si ii intreb de unde sunt. Sunt romani. Eu nu inteleg de ce ma ia lumea drept strain. Asa am eu fata, sau arat dezorientat ca unul ce da cu nasul pentru prima data de Romania, sau nu mai sunt turisti romani? Radem, mai vorbim putin si decid sa ma intorc cu ei pentru ca oricum ajunsesem la capatul cheilor. Imi povestesc ca au grija de un grup de cercetasi belgieni si ca trebuie sa tot faca naveta intre diverse unitati care sunt raspandite in toata zona. Ma roaga sa transmit un mesaj atunci cand am semnal la mobil, sa dau un telefon cuiva si sa le spun sa le aduca mancarea in chei. Gasim grupul de copii la iesirea pe drumul forestier si Ghita, cel mai mare dintre cei doi, pasionat si el de motoare, ma insoteste pana la Tweety doar ca sa il vada.




























Ma echipez din nou, pun sandalele ude mai la suprafata ca sa nu imi umezeasca tot bagajul si plec spre Turda. In prima localitate transmit mesajul cercetasilor si ma gandesc ca mi-au placut mai mult cheile astea decat Cheile Nerei. Fac un detur prin Lunca Muresului, rulez prin lanuri de grau si plantatii mari, dar nu sunt foarte impresionat de zona. Trec prin sate saracacioase si ma uit dupa doua avioane de vanatoare care fac antrenamente in aer si iau viraje destul de stranse. Este tarziu, este 19.00 si iar am asteptat prea mult inainte sa gasesc cazare. Gata, maine, fie ce o fi, la ora 17.00 trag la han. Opresc la o benzinarie din Turda, mananc, alimentez, postez si incep sa intreb din vorba in vorba cine poate sa ma gazduiasca in noaptea asta. Ajung exact langa Salina Turda si gasesc o femeie care imi da o camera mica si cam murdara, deasupra unui magazin satesc, intr-o cladire mai mult inalta decat lata sau lunga, langa o strada prafuita si o parcare goala si incinsa. Pe Tweety il pun sub prelata, langa casa ei si ma amuz copios cand vad ca aceasta cladire cam paraginita unde stau acum seamana foarte tare cu turnul unei cetati medievale. Da, clar, cineva face misto de mine. Si in seara asta sunt castelan, dar putin altfel decat ieri.

4 comentarii:

Anonim spunea...

Vai ce frumos!!!

Ioana spunea...

Foarte misto! Vreau si eu sa fiu castelan pentru o noapte.

Minnie Mouse spunea...

Ce de peripetii! Foarte frumos!

Mihai Cădariu spunea...

Wow! Asta da experienta! O amintire extraordinara!

Trimiteți un comentariu