Bucla

Astazi voi urca pe Ceahlau. Am auzit multe despre muntii astia, mi s-a recomandat calduros sa urc sus si anticipez cu bucurie drumul. Vremea se anunta buna, dar ca se poate strica pe seara, asa ca ma trezesc cat mai de dimineata ca sa prind lumina cea mai frumoasa. La 5.30 sunt in picioare, am bagajul pregatit de cu seara, ma imbrac si ies pe usa la ora 6.00. Este perfect. Soarele abia rasare undeva, ascuns dupa munte, este racoare si pustiu. Incep sa urc pe traseul recomandat ieri de doamna draguta de la Parcul National, intru in padure, pe marcajul banda rosie si merg spre Cabana Fantanele. Poteca este foarte lata si nu este prea inclinat, asa ca pot sa merg repede. Gasesc un semn cu cea mai tare metoda de a convinge meltenii sa nu isi arunce pe jos cojile de seminte si ambalajele de caramele: “Abandonarea deseurilor aduce GHINION” Daca de vorba buna nu vreti, atunci aducem superstitiile peste voi...
Femeia de la parc mi-a spus ca traseul de creasta, bucla pe la Cabana Fantanele, Cabana Dochia, Cascada Duruitoarea si inapoi in Durau se face cam in opt ore, iar salvamontul l-ar face cam in sase, daca merge tare. Eu m-am inarmat pentru o zi lunga planuind sa stau mult la poze si sa nu ma grabesc. Urmaresc semnul pe care scrie ca am de mers o ora si jumatate pana la Fantanele. Din spate aud pasi, o respiratie puternica si vad un catel cu limba scoasa de un cot cum  vine dupa mine. Ii spun Gafaila. Este dragut, sta langa mine, dar la inceput este putin sperios. Mergem o vreme unul langa celalat si pana la cabana ma lasa sa il si mangai. Pe treptele cabanei vad ca am ajuns in 45 de minute si ma gandesc ca o fi fost gresit semnul de jos. Aici gasesc doua femei care fac curat si care imi fac un ceai si o omleta cu cascaval si cabanos, pe care o mananc afara, pe niste bancute deselate din lemn, uitandu-ma la marea de nori de sub mine. Ah, ce bine ca am plecat devreme. Vad cateva dealuri cum se ridica dintre nori si statiunea Durau cum sta adormita, sub patura alba. Imi termin micul dejun si plec mai departe la ora 7.30, simtindu-ma satul si mult mai bine. Drumul urca destul de abrupt si, iarasi remarc ca, pentru ca sunt singur, sunt mai constient de viata din padurea din jurul meu. Vad o veverita, cateva pasarele pe care nu le recunosc si tot felul de insecte si animalute care fojgaie pe langa mine. Ajung la ora 8.00 sus la Cusma Dorobantului, in creasta si vad ca sunt pe munti ca pe o insula, inconjurat pe toate partile de o mare de nori. Este intr-adevar foarte frumos. De aici merg in lungul crestei, trec de Panaghia, de statia meteo si ajung in final la cabana Dochia, la ora 9.00. Pana aici, in loc de cele patru ore estimate, am facut doua ore si jumatate si m-am oprit si la masa, am facut si poze si nici nu am fugit. Presupun ca semnele din Harghita erau puse pentru localnicii rapizi si astea sunt pentru moldovenii molcomi, din moment ce pe alea le respectam si pe astea le depasesc fluierand. De Panaghia este legata o legenda cu o zana frumoasa, care s-a iubit cu soarele si a ajuns pana la urma sa fie transformata in stana de piatra. Cred ca de aici s-a inspirat Eminescu pentru Luceafaraul lui.
Aici, la cabana de sus, vad cum lumea abia incepe sa se trezeasca si sa se pregateasca de plecare. Eu incep coborarea pe poteca despre care femeia de la parc spunea ca este mai dificila. Intr-adevar, este destul de abrupta, dar nu este nimic dificil la ea. Sunt trepte mari, multe radacini si nu trebuie decat sa merg inainte. In scurt timp, intru in padure si nu mai vad mare lucru. Raman doar eu, tropaind pe poteca. Ajung la cascada Duruitoarea, fac cateva poze, plec si incep sa urc un deal, probabil ca sa ajung in valea vecina, cea cu statiunea. Din fata aud niste turisti cum trancanesc coborand incet. Ajung mai aproape si ma intalnesc cu un om gras, cu burta, cu un tricou mulat, ghiul la mana si un lant gros de aur la gat, tenisi in picioare si o sticla de 2 litri, de bere, in mana. Imi spune “Sefule, cat mai este pana sus?” cu accent puternic moldovenesc. Da, ma asteptam sa incep sa gasesc si specimene din astea. Ii dau buna ziua, ii spun cat mai are de mers si ma intreb cum pot fi unii oameni simpli, de la tara, atat de ponderati si cu bun simt, iar altii, probabil de la un oras obscur, ca asta, atat de neamuri proaste. Nu am pretentia sa stie cum se saluta pe munte, ca cel care coboara saluta primul, ca cel fara bagaj saluta primul, sau asa mai departe, dar macar cu un “buna ziua” putea sa imi raspunda. Mai merg putin si ma intalnesc si cu companioanele lui, alte doua femei grase, care merg in cel mai tare echipament posibil: Sunt incaltate in niste pantofiori micuti, ascutiti, cu talpa plata si facuti din dantela neagra. Nu as iesi in asa ceva, pe strada, nici pana la colt. Le intreb daca nu le e greu asa si imi spun ca se descurca. In varful dealului, incep sa cobor si ma tot intalnesc cu alti turisti. Vad ca nimeni nu imi raspunde la salut, asta o fi stilul pe aici, se uita chiar ciudat la mine cand le dau “buna ziua” si majoritatea nu are echipament. Acum inteleg de ce sunt timpii de pe marcaje atat de lungi.
Ajung inapoi in Durau, la Parcul National, la ora 11.30, merg la pensiune, fac un dus si ma duc afara sa butonez la soare. Astazi recuperez ce nu am facut zilele trecute si stau si eu mai linistit. Oricum, nu are sens sa fortez sa plec devreme. Stau si scriu in soare, ma mai bronzez, imi mai estompez urmele de tractorist de pe umeri si, cand consider ca mi-a ajuns, plec la masa. Imi fac planul pentru maine si, vorbesc cu Robert, care spunea ca, daca va fi in zona, o sa mearga cu mine pe Rarau si pe Giumalau, dar aflu ca este la mare. Ma sfatuieste cu grija, imi spune pe unde sa o iau si imi descrie traseele, dar imi baga putin frica in oase atunci cand imi spune ca urcusul pe Giumalau este foarte abrupt si daca ploua se face namol.
Manac in alta carciuma, o ciorba si niste mamaliga, pentru ca sa ma intorc inapoi la pensiune intr-o atmosfera de haos total. Se pare ca am niste vecini noi, cativa oameni din Iasi, cu vreo doi copii care alearga prin toata curtea, urla si toata lumea se roaga insistent si molcom de ei, sa faca diverse lucruri. Ma duc sus, in mansarda, in camera mea inghesuita si de jos incepe sa se auda si un acordeon care canta si canta, neobosit pana tarziu in noapte, acompaniat de urletele copiilor si de rugamintile si rasetele parintilor. Adorm devreme, pe la ora 21.30 si planuiesc sa plec maine la prima ora.















Dimineata este ceata si vad ca a plouat. De la un punct, mi s-a rupt filmul si nu am mai auzit haosul de alaturi. Il trezesc pe Tweety, ii pun niste banda adeziva pe suporturile coburilor ca sa nu mai troncane si dau sa plec sa fac bucla mea rutiera programata pentru astazi. Planul este sa merg prin Reghin, apoi Bistrita si inapoi in Vatra Dornei si Campulung Moldovenesc. Daca pot, as vrea sa ajung la Giumalau si la Rarau.  Exact inainte sa ma sui in sa, iese din pensiune un om, unul din petrecaretii cu acordeon de aseara, care incepe sa dea tarcoale motorului. Bai frate, este ora 6.30. Aseara ai petrecut pana la 2.00. Nu ai somn? Vine si imi spune ca mi-a admirat motorul aseara. “Chiar daca era sub husa, am vazut ca este...” Probabil vrea sa spuna ca a vazut ca e BMW, dar se prinde ca mi-as da seama ca a ridicat husa, asa ca se opreste. Da, nu ma supar prea tare, dar Tweety s-ar putea sa fie putin deranjat ca i s-a uitat pe sub fusta. Ma uit la Tweety si pare in regula. Nu prea am acum chef de vorba. Ma intreaba unde merg si ii spun ce fac. “Da, o sa vedeti, cum treceti de Vatra Dornei, spre Ardeal, drumurile nu sunt la fel, dar nici oamenii. Sunt mai simpli, mai sinceri, dar mai saraci.” Aha, deci nu e doar senzatia mea. Bun, imi propun ca de aici sa fiu in garda. Poate nu e bine, dar este mai sanatos. Plec la ora 6.30 spre Borsec, intru in paduri verzi, pe o vale adanca si urmaresc soseaua pana in statiune. Drumul este gol, destul de bun si eu fac ca girofarul uitandu-ma dupa peisaj. Dupa ce trec de Bistrita mi se face si foame, asa ca opresc la un restaurant, beau un ceai si mananc o omleta. Ma suna Andrei Bruja si ma intreaba daca mi-a placut pe Ceahlau. Ii povestesc cum a fost si ma sfatuieste si el sa nu urc pe Giumalau daca a plouat. Momentan vad ca nu ploua, dar este inorat si pamanul este ud.
Pe drum se lucreaza de zor, mai mult franez ca sa traversez portiunile rupte decat sa ma bucur de drum, dar, oricum, Valea Muresului este foarte frumoasa in zona asta. Iar sunt poduri suspendate peste rau, chiar niste pereti de stanca inalti si multe fanete si capite.
Ajung la Reghin, cotesc in sus spre Bistrita si, desi am deasupra mea un plafon de nori enervant de gri, nu pare ca o sa ploua prea curand. Prin Bistrita trec repede, opresc de cateva ori sa dau niste telefoane si, in timp ce ma indrept inapoi spre est, spre Moldova, I-oana ma pune sa fac dreapta. Mergem la Lacul Colibita. Drumul este de asfalt, destul de bun, devine la un moment dat drum de beton, urca pe o vale verde si frumoasa pentru ca, intr-un final, sa vad barajul. Este din pietre, destul de inalt si odata ajuns sus pot sa vad toata zona. Iese si soarele si peisajul devine foarte frumos luminat. Merg o vreme in lungul lacului si, in incercarea de a nu ma intoarce pe acelasi drum pe care am venit, fac stanga pe un drum forestier despre care harta imi spune ca ar trebui sa ma duca inapoi la soseaua judeteana. Mergem pe piatra sparta si pamant, pe un drum ce a vazut odata asfalt, dar i-a trecut si iar ma inteleg foarte bine cu Tweety. Stau in picioare, il ghidonez usor prin gropi si hartoape din care iese fara probleme, in jur este soare, iarba verde si capite, iar in casti Queen imi canta despre fetele cu fundu’ mare. Ca bine spune Freddie: “Get on your bikes and ride !!!”. Ha, ma simt ca in parcul de distractii. Ajung inapoi la drumul de asfalt si incep sa merg prin Pasul Tihuta spre Vatra Dornei. Si pe aici este frumos si imi inchipui ca merg cu Tweety ca si cu un avion de lupta. Il inclin exact inainte de curba, ii vad antenele cum se pun pe pozitie, intram in fiecare viraj exact cum trebuie si simt forta centrifuga cum ma apasa in timp ce Tweety maraie fericit. Bai canar, ma bucur ca esti bine. Sper sa nu iti treaca.
Ajung in Vatra Dornei, ies din oras spre Rusca si intreb niste oameni cum ajung pe Giumalau. Ma trimit inapoi, sa fac dreapta pe o straduta, ii ascult, merg pana la intersectie si gasesc un semn pe care scrie ca pe banda albastra fac cam cinci ore pana la cabana. Ma avant pe drumul forestier si merg inainte. Drumul este mult mai bun decat ma asteptam, dar nu prea corespunde cu ce imi povestea Robert. El imi spunea de un pod pe care nu trebuie sa o iau si de cateva scurtaturi facute cu tractorul in serpentinele drumului. Aici nu vad asa ceva. Dupa cinci kilometri ma opresc langa o dacie 1310 in care sunt un baiat cu ochii pierduti, un batran si o baba. Ii intreb daca pe aici ajung pa Giumalau. Baiatul se uita la mine de parca sunt un extraterestru verde cu antene miscatoare care ii vorbeste in chineza, da din cap incet, descumpanit si se intoarce spre batran. Omul iese din masina si foarte lent spune ”Nu... Pai... Aici este cabana lui Gigi Ursu... Nu stiu... Drumul nu e din Rusca?” “Pai nu din Rusca am venit pe drumul asta?”, “Nu stiu... nu... asta este Obcina... nu stiu ce sa va zic...” Intervine lent baba: “Poate Giumalau o fi la Gigi...” Ah, nu am inteles nimic, dar parca sunteti toti scufundati intr-un hardau cu melasa, asa va miscati. Fratilor, eu sunt bucurestean nevrotic spuneti-mi repede ca sa ma duc. Plec, dar am o indoiala in minte. In momentul in care drumul o coteste in alta directie decat anticipam eu, ma opresc, scot harta si busola si imi dau seama ca iar am fost un bou repezit. M-am grabit si am iesit prea repede din drumul de asfalt. Trebuia sa mai merg cativa kilometri pana la Rusca. Eu am facut dreapta din Vatra Dornei. Ma intorc, iar hartoape si iar incepe sa imi-e frica, gandind la drumul forestier greu, inclinat si namolos. Acum nu stau prea bine cu moralul, dar ma gandesc ca atunci cand nu voi putea sa mai merg, o sa ma opresc, o sa fac o poza ca dovada si o sa ma intorc.
Ajung in Rusca, incep sa merg pe drumul forestier corect si ma opresc repede cand in fata mea este un ditamai tirul oprit in drum, langa un loc unde sunt claditi busteni trasi din munte, in mijlocul unor noroaie groaznice. Daca asa noroi o sa fie pana sus, o sa transpir cinci litri de apa. Tirul pleaca dupa cateva minute si eu incep sa urc. La inceput drumul nu e rau, cateva hartoape, dar ma descurc, trec si de podul pe unde Robert spunea sa nu o iau si ajung brusc la serpentinele cu scurtaturile facute de tractoare. Aici, dupa harta mea, este o serie de sase serpentine foarte abrupte. Il opresc pe Tweety, merg putin mai in fata si ma incumet sa incerc. Prima merge bine, trec de niste balti, stau tot in picioare, a doua este bine, a treia putin cam inclinata si foarte repede apare a patra care este infiorator de inclinata. Am senzatia ca urc un zid, desi clar nu este atat de grav. Am intrat in curba prea din scurt, nu ca as fi avut prea mult de ales si acum, daca ma opresc sa pun picioarele jos nu o sa mai pot frana si fata o sa imi alunece pana jos. Am prezenta de spirit sa ii dau tare, trag, ma las in fata si am urcat. Urmatoarele doua serpentine nu le simt si ajung sus pe platou. Sunt speriat si nu ma gandesc decat la cum o sa ma dau jos de aici, din corcodus, unde m-am urcat. Intotdeauna urcarea este mai usoara, coborarea este mai dificila. Ajung la cabana si vad ca probabil cineva a facut misto pentru ca a umplut gardul cu semne de circulatie. Vad ca trebuie sa fiu atent la trecerile de pietoni, sa nu depasesc si sa nu derapez. Ha.
Cabaniera imi spune ca sunt puse pentru vizibilitate si ca, daca vreau, pot sa merg cu motorul pana sus, pe varf, la cruce. Imi arata si drumul, dar eu nu sunt sigur ca vreau sa o iau pe acolo. Stau putin, ma linistesc, fac niste poze, ma bucur ca am ajuns si decid sa incerc totusi sa urc. Il pornesc pe Tweety, imi iau avant, merg cateva zeci de metri si apoi inteleg de ce era lasata o masina mai jos, in drum. Drumul este in gol alpin, expus, de pamant si dupa ploaie este atat de namolos si de afanat incat fata mi s-a implantat pana la disc si spatele pana la lant. Bun, bine ca este inca panata si pot da cu spatele. Il scot pe Tweety din cacao, vad varful, un deal cu o cruce destul de neinteresanta, si mai vad un nor mare care inghite dealul si vine spre mine. Asta imi mai trebuie, sa ma ploua. Imi intorc greu pasaroiul grasan si o iau la vale. Ajung la serpentine si decid sa nu ma crispez si sa cobor ca bablacii cu picioarele pe jos, riscand sa imi derapeze fata si sa cad, ci aplic tehnica de bicicleta. Las motorul in prima viteza, trag ambreiajul, ma ridic in scari, stau cu fundul cat mai spre spate, apas tare frana de picior si de abia daca o ating pe cea de fata. Cobor incet, ajung si la serpentina inclinata, derapez putin dar ma las, compensez si imi continui miscarea. Mai trec de ultimele curbe si gata, am reusit. Am ajuns jos, la drumul forestier care acum mi se pare superb. Da !!! Il felicit pe Tweety si il opresc langa o sura veche sa ii fac o poza. Am un oarece impuls sa il bag pe Tweety in sura si eu sa imi pun cortul deasupra, in pod, sa dorm aici, dar este inca devreme si nu prea am mancare. Ma gandesc ca mai bine ma duc sa vad si Raraul si poate dorm acolo, sus la cabana. Mi-a cam ajuns pentru moment de pensiuni cu fite. Intru iar in drumul mare si ma simt de parca cineva mi-a ridicat o piatra de pe inima. Am reusit sa ajung sus si astfel am incheiat si ultima bucata de off-road de care imi era frica. De aici, nu ar trebui sa mai intru pe drumuri de tara, decat accidental.
Merg spre nord, spre Campulung Moldovenesc si inteleg ce zicea omul de dimineata. Da, nu stiu cum sunt oamenii aici, cat de buni, cat de rai, cat de hoti sau de cinstiti, dar cu siguranta drumuri au si sunt bune. Nu imi amintesc de cand nu am mai mers pe un drum asa de bun. Este taluzat cum trebuie, are doua benzi pe sensul de urcare, parapeti si este gol. Inainte de Campulung Moldovenesc ajung in Pojorata de unde cotesc dreapta si incep sa urc in munte. Pe aici tocmai au turnat asfalt, drumul e lat, mare, drept, nou si cu multe serpentine. Urc, bucuros de asa o surpriza si de vremea nesperat de buna. Astazi se anunta cod galben, precipitatii de 70 de litri pe metru patrat, dar vad ca pe mine m-au ocolit. Mai parcurg cateva serpentine si imi amintesc de un banc cu elefantul: “De ce are elefantul coada? Ca sa nu se termine brusc!” Ei bine, drumul asta de trei benzi si ceva este ca elefantul fara coada. Brusc. Acum sunt pe o saracie de drum forestier cu gropi de jumatate de metru, sleauri si pietre. Mai merg un kilometru si ajung la cabana. De fapt, aici este un hotel mare si cam vechi, cu cateva casute de barne in jur, plin de masini si de turisti. Nu imi place sa stau aici. Opresc motorul si brusc apare langa mine Danut, cu ochii sclipitori, un zambet pe fata si putin cherchelit. Doar putin. Danut are 53 de ani si este innebunit dupa motoare. Este mecanic, a mers toata viata pe motor si acum are vreo patru. Vorbim o vreme, de fapt vorbeste mai mult el pentru ca il pot opri cu greu, iar eu imi fac bagajul ca sa dau o tura in jurul Stancilor Doamnei. Plec pe traseu si imi dau seama ca nu stiu nimic despre drum. Asta nu este frumos. Mi-am uitat harta la Tweety. Intreb niste oameni si imi spun ca fac 20 de minute pana sus pe varf. Aha, deci e aproape. Merg urmarind semnul cruce albastra, urc pe poteca, apoi pe grohotis si in final pe pietre. Acest traseu este de fapt un circuit, in jurul unei formatiuni de stanci inalte si cu pereti verticali. Ajung pe varf, fac cateva poze si obsev ca pe aici turistii sunt mai bine echipati decat cei care urcau in Ceahlau. Sun la o pensiune din Campulung Moldovenesc, pe care mi-a recomandat-o cineva inainte sa plec. Ar trebui sa aiba o bucatarie excelenta. Femeia de la telefon imi spune ca nu mai are locuri, dar sa vin acolo si ma trimite la o vecina. Ma intorc la Tweety si cobor cei 20 de kilometri pana in Pojorata si apoi pana in Campulung Moldovenesc, intru pe strada pensiunii si aud claxoane disperate din spate. Ma uit si il vad pe Danut. A coborat si el sa ia ceva din oras si ne-am intalnit din intamplare aici. Ma intreaba ca fac, ii spun si zica ca sunt tont. “Pai trebuia sa spui sus ca nu ai unde sa stai. Ca eu ii stiu pe toti de acolo. Stai ca il sun pe Mao de la o cabana de alaturi si stai la el.” Vorbeste la telefon, foarte colorat si nu inteleg daca e de bine sau de rau. Il intreb si zice ”Ba, ti-am zis ca te rezolv, noi motoristii ne ajutam intre noi, daca am zis ca te rezolv, pai asa se’ntampla. Hai sus inapoi, mananci la noi si apai mergi la Mao. Asta e ciomag acum, dar te cazeaza ca, daca nu, il sparg la nas.” Danut mi se pare foarte amuzant asa ca plec in sus, dupa el si vad ca incepe sa ploua. Ma cam oftic si eu ca am batut tot drumul pana jos degeaba si ma tot intreb daca asta trebuia sa se intample, daca asa trebuiau sa cada lucrurile. Nu stiu daca nu ar fi fost mai bine sa stau totusi jos. Imi pun costumul de ploaie, merg mai departe in sus si, dupa o curba, totul mi se clarifica. Da, sunt pe drumul cel bun. Cineva vroia sa imi arate un curcubeu superb care s-a format dupa ploaia grea de mai devreme, ploaie pe care eu trebuia sa o ratez coorand in oras.. Imi amintesc de Mihai cu curcubeele lui prin Mongolia. I-ar fi placut sa il vada si pe asta... Este mare, gras si frumos.



















Cand ajung sus pe Rarau, la hotel, Danut ma baga intr-una din cabanutele mici de barne si ma pune la masa, alaturi de toata familia lui: sotia, fata, fratele, nepoata, nepotul, matusa, multi. Manac slanina cu ceapa, pastrav afumat, pe masa de lemn, la botu’ calului si rad de ma prapadesc. Danut, ca si ceilalti, sunt foarte slobozi la gura, sunt ranga, sau “ciomag” cum spune el si continua in acelasi stil. Vorbesc mult, tare si fac misto unii de altii pana nu mai pot. Eu stau in coltul meu si ma tin cu mainile de burta de atata ras. Incearca sa imi dea si mie din tariile lor slabute, facute in gospodarie, o afinata si o “zadarica” facuta din chimen, dar scot si eu la inaintare palinca lui Nelu, ultima sticluta de jumatate de litru cu care ii pun in cap. Gata, i-am socat! Pe la ora 21.30 decid ca daca sunt satul si beat este bine, dar ar trebui sa am si unde dormi, asa ca il rog pe Danut sa imi arate unde sa ma duc. Merge inaintea mea cu masina, iar eu, pe Tweety, parca am aripi pe teren. Stiu, nu e frumos sa ma urc manga pe motor, dar, na, ca am facut-o. Ce alta optiune aveam? Sa pun cortul in parcare? Acum ploua si e ceata deasa. Ajung dupa un kilometru la Mao, la cabana unde pare destul de plin, dar imediat ii cunosc pe Andrei, Mike si Romica, trei prieteni veniti la catarat, care se poarta de parca ma stiu de ani de zile, imi pun in fata un pahar de vodka si imi spun ca nu exista sa nu gasim o solutie sa dormim la un loc. Danut, putin luat, se caraie cu Mao ca sa am patul meu, dar il linistesc, ii spun ca este in regula si ca ma descurc “Nuuu, eu sunt om dintr-o bucata, daca ti-am spus ca te rezolv, atunci dormi bine, nu imparti patul cu nimeni, poate doar cu o gagica, dar nu asa...” Stai ba Danut, ca sunt insurat. Il conving ca este in regula si raman cu baietii la vorba. Andrei este mecanic, vorbeste mult si este foarte prietenos si sufletist, Mike trateaza la cap alcoolici si vorbesc foarte mult cu el despre ture, biciclete si o gramada de lucruri, iar Romica incearca sa se combine cu o fata din gasca vecina si il las sa isi faca treaba. Baietii imi explica ceva foarte clar: Ei, aici, sunt bucovineni, nu moldoveni. Moldovenii sunt cei de peste Prut si poate cei de dupa Suceava, spre est. Da, oricum, mie imi pare acum ca seamana cu ardelenii ca numai acolo am fost  primit cu atat caldura. Maria, o fetita venita cu alt grup, ne povesteste ca face caricaturi, asa ca o rog sa imi faca si mie una. Sunt tare curios cum ma vad cei cu care ma intalnesc si care este prima lor impresie. Na, uite asa ma vad:



Habar nu am cine este uratul ala... semana cu mine, dar... chiar asa?
Undeva pe la ora 12.30, Mao, beat crita, dar cat de cat coerent, imi arat unde este anexa unde o sa dormim – Stana Model – la 100 de metri de cabana. Acolo gasesc o camera mare, cu cinci paturi, unde vom incapea toti fara probleme. Incerc sa scriu putin, dar literele mi se amesteca in fata ochilor si ma trezesc la un moment dat ca am umplut o pagina numai de ”]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]”. Decid ca este mai bine sa ma culc.

8 comentarii:

Mihai Cădariu spunea...

Cabana lui Gigi Ursu! Fenomenal! :) Acolo am pus prima oara schiuri in picioare! Era in 1986!

Ma distrezi cind vad poze in care esti ginditor, privind pierdut spre orizont (sau in ceasca) si realizez ca esti singur, deci poza trebuie sa fie facuta de pe trepied, cu intirziere, compusa, incadrata... si nu e un 'instantaneu' facut peste umar :) :)

Care este eticheta cu salutatul la munte? si de unde se poate afla?

Interesant ca nu ai lasat motorul intr-antia si in frina de motor. De ce?

Turul COMPLET al Romaniei pe doua roti spunea...

Salut Mitza,

Ai dreptate, m-ai prins, poza era regizata. Am pus aparatul pe trepied si am fugit sa ma uit in cana. Daca te incalzeste cu ceva am stat sa ma mai uit in cana si dupa ce a declansat aparatul. Era acolo o musca. :-)))

Eticheta salutului este destul de simpla: De principiu, saluta cel caruia ii este mai usor, adica cel care coboara, cel fara bagaj etc. La fel, saluata primul cel care intra in tabara cuiva.

Frana de motor pe prima viteza are o problema. Te arunca in fata atunci cand franezi brusc si vrei sa mergi foarte incet. Acolo, chiar si prima viteza era prea rapida pentru gustul meu si pentru a il controla bine pe grasanul galben.

Anonim spunea...

E bestiala caricatura, rad de o vreme singura. Sper totusi ca nu ai ajuns chiar asa de tras la fata :-), dar clar are trasaturile tale.

Ioana

mama spunea...

Frumoasa tara, frumoase poze, minunat curcubeul, cam trist sau mofluz? sau beat? baiatul din desen...
Sa fii bine!
Te pup.

Nasha spunea...

Citesc constiincios tot ce postezi si am ajuns la concluzia ca dupa atata antrenament ne bagi pe toti sub masa - si stii ca mai am un fin tare priceput in ale bautului :) Deabia astept sa tragem una si in Delta

robert spunea...

In primul rand felicitari ca ai reusit sa urci pe Giumalau. Este destul de dificil drumul si ma temeam ca nu reusesti sa il urci. Intradevar ultima portiune (inainte de cabana) e cea mai abrupta. Eu am facut drumul asta, dar cu un ATV. Imi pare rau ca nu ne-am intalnit ... ai nimerit exact cand eu eram la mare. Asta e ... Bafta multa in continuare.

patratel spunea...

Foarte frumos periplul tău, te citesc de două zile cu sufletul la gură ...
Foarte diferite stările și trăirile tale prin Ceahlău, Rarău & Giumalău față de ce am trăit și experimentat eu în zonă, e drept, acum vreo opșpe anișori ... sau poate am înconjurat eu zona și oamenii cu o aură pe care în realitate nu o aveau ...

pomo spunea...

Fac tot posibilul să ajung în București în iarna asta și am să-ți povestesc despre Giumalău și faza cu autobuzul de coastă (este un indicator cu o stație de autobuz).

Trimiteți un comentariu