Semne

M-am trezit greu dintr-un somn adanc. Visam linistit si in momentul acela de desteptare, parca asteptand sa sara pe mine, m-au napadit toate grijile realitatii. Am revazut coburii care nu se inchid de cat de plini sunt, lista incompleta de lucruri care trebuie sa isi gaseasca loc in bagajele mele, numarul de ciorapi de schimb si schemele pe care le am ca sa jonglez cu bagajele in asa fel incat sa am mai tot timpul lucrurile incuiate pe motor. Ma trezesc de-a binelea ca de dormit nu se mai poate.
Ioana bineinteles ca nu vrea sa se trezeasca. Desi planul initial era sa plecam pe la 08.30, la ora 10.00 inca nu iesisem pe usa. Prima data vrem sa vedem Casa Poporului. Macar sa scap de ce e mai urat la inceput. O rog pe Ioana sa sune sa vada cand ne putem programa si dupa cateva minute vine cu o fata descumpanita, ciufulita si cu telefonul la ureche si imi spune: Azi nu se mai pot face programari pentru vizite. Maine? Nici maine. E plin. Luni? Luni e inchis. Buuun… Hai atunci acolo sa vedem poate ne strecuram cu vreun grup.
Afara a plouat asa ca decidem sa luam masina si plecam la 10.30 spre primul obiectiv. In masina, stau la Unirii si ma gandesc: Halal plecare in super-turul de 218 obiective. Am plecat cu 2 ore intarziere, merg spre un prim obiectiv pe care probabil nu voi putea sa il vizitez deloc, nu sunt pe motor ci sunt in masina care boncane, cloncane si sta blocata in trafic, sunt in haine de oras si ma gandesc sa imi schimb planul facut cu grija ca sa vizitez cea mai urata si mai mare cladire din Romania. In mod paradoxal nu sunt asa de nervos pe cat m-as astepta si ma apuca un ras de incep sa se uite si cei din masinile alaturate la mine.
Ajung in sfarsit la intrarea pentru turisti si inteleg ce ne spunea duduia aia la telefon: Daca in mod normal sambata dimineata orasul este decent de pustiu, la intrarea in Casa Poporului (sau Palatul Parlamentului – cum i se mai spune acum) este o gloata de turisti cosmopoliti, cu ecusoane multicolore, ghizi si zeci de autocare. Fata de la intrare ne spune ca nu are cum sa ne bage printre turisti ca ea ar trebui sa faca grupuri de 25 de persoane si deja intra cate 40. Descumpanit, ma uit dupa urmatorul obiectiv de pe lista.

Dealul si biserica Patriarhiei este o oaza de liniste in mijlocul celui mai zgomotos si agitat punct al orasului. Este socant cum urci un deal, dai un colt si ai senzatia ca esti in alt oras, aproape in alta lume. Este pustiu, doar cativa oameni, un preot in sutana neagra si o slujba care se aude din biserica. Ne indreptam spre porticul de la intrare si simt cum ma napadesc amintirile copilariei. Pe peretele dinspre biserica, in interiorul porticului, este o fresca pe care mi-o amintesc desi nu am mai fost aici de cel putin 25 de ani. Cel mai clar imi amintesc partea de jos a frescei unde sunt zugraviti pacatosii ce ard in iad si sunt inghititi de un balaur cu gura mare in timp ce sunt intepati de o echipa de draci filiformi. Nu sunt eu apropiat (spiritual) de ideea de biserica, iar credinta mea este destul de complicata si implica multe intrebari grele, dar am impresia ca cineva, sau ceva, a vrut ca acest prim obiectiv vizitat sa insemne ceva pentru mine.
In interior, remarc gradul de detaliu neobisnuit de mare pentru niste picturi ortodoxe traditional bidimensionale, apreciez echilibrul bisericii si imi mai amintesc de niste colturi si detalii pe care le stiam, copil fiind. Nu reusesc sa imi amintesc cine m-a adus aici si mi-a aratat fresca de la intrare.
Mergem, apoi, sa bem ceva la Hanul lui Manuc ca sa descopar ca norocul mi se schimba si  putem sta chiar in terasa interioara proaspat renovata (pe care o credeam inchisa). Aici singura problema sunt preturile mari, dar, in rest, totul este cum ar trebui sa fie. (Mai putin gradina zen de peste barul adaugat la baza pridvorului. Asta nu prea e din acelasi film, dar nu e nici foarte grav in opinia mea.) Beau o turbo-limonada (asa se numeste), stau la soare si ma uit la frumusetea proportiilor acoperisului de sita, a structurii de lemn si a spatiului controlat si intim. Dupa ce am stat langa monstruozitatea de Casa a Poporului, imi mai clatesc ochii cu niste arhitectura de calitate si de bun simt. Iesind afara, ne plimbam putin prin Curtea Veche si aflam ca aghiasma se bea numai pe nemancate...



















De aici mergem spre biserica Anglicana. O toanta face dreapta de pe banda a doua peste mine si aproape ma loveste. Bine ca sunt cu Biva (Lada Niva) ca nu m-as fi stresat prea tare. O claxonez putin, dar isi cere scuze si plecam amandoi fericiti. Incep sa am un mojo prea bun ca sa mi-l stric aiurea.
Biserica Anglicana este o mica bijuterie de caramida rosie, functionala, cu tot felul de activitati tipice (inclusiv scoala de duminica), dar strivita de cladirile inconjuratoare, aflate intr-o stare mai mult sau mai putin degradata. Situata intr-unul din varfurile gradinii Icoanei, acum era un fundal pentru un fel de targ al artistilor. Ma plimb printre standuri cu cele mai felurite lucruri, de la fotografii pana la bijuterii, sau biciclete Pegas. Cand noi plecam, apareau si cei de la Paramongols. As fi vrut sa stau sa schimb o vorba cu ei, dar pareau foarte ocupati si am zis sa nu ii sacai aiurea.
Tocmai cand plecam din Gradina Icoanei, iese soarele si pe strada Ioanei si ii reuseste planul: Suna un prieten care are un prieten care stie pe cineva la Casa Poporului si taca paca, in 10 minute sa fim acolo ca sa intram cu urmatorul grup. Mi se pare foarte potrivit sa vizitez pe pile cel mai mare exponent al epocii comuniste din Romania. Ajungem, acolo, platim bilet (pila doar ne facilita accesul cu un grup), platesc si 30 de lei ca sa am voie sa fac poze si, dupa un control de securitate ca la aeroport, am intrat.  Acum, dupa vizita, trebuie sa recunosc ca am fost impresionat. Cuvantul care imi vine in minte este MARE. Mai am si alte cuvinte cum ar fi “monumental”, “impunator”, “iesit din scara”, “zdrobitor”, sau “kitsch”, dar MARE este cel ce descrie cel mai bine acest… monument. Cu siguranta trebuie vazut. La fel cum as fi curios si m-as duce sa vad un crater al unei bombe atomice ce a distrus cateva cartiere, un deal sau doua, cateva zeci de biserici si locuri de cult, un centru istoric si vreo 30.000 de case, asa trebuie mers si la Casa Poporului. Este foarte interesant. Acum, ca sa nu jignesc pe nimeni, trebuie sa spun ca eu am fost invatat la scoala ca este o diferenta intre kitsch si prost gust. Notiunea de “kitsch” descrie doar o imitatie nereusita, pe cand prostul gust este ceea ce ii spune si numele. Casa Poporului nu este chiar de prost gust. Decoratiile din salile ei imense sunt destul de unitare si respecta reguli clare de compozitie. Problema este cu scara la care este construita cladirea. Astfel, la fel cum o cascada de birou de doar 20 de centimetri inaltime, cu leduri, pitici si o moara care se invarte este un tipic exponent al kitsch-ului mai ales prin discrepanta de scara, la fel, o sala decorata in stil brancovenesc dar avand deschideri de peste 20 de metri, intra (in opinia mea) in sfera kitsch-ului din acelasi motiv. Lasand insa teoria arhitecturii la o parte, este interesant de stiut ca in coloanele de pe fatade este doar piatra, multa piatra, oficial constructia are doar 4 niveluri subterane (dar asta ar fi ca si cum mi-ar spune ca este sustinuta doar de 4 elefanti roz si o broasca testoasa puternica), iar in partea superioara a multor sali este un coridor perimetral, ascuns de geamuri integrate in decoratii, cu scopul pe care puteti si singuri sa vi-l imaginati. Intr-un cuvant, foarte interesant, Casa Poporului merita vazuta, dar nu neaparat admirata.






















Intorsi in siguranta masinii personale mergem spre Muzeul Taranului Roman pentru o doza de normalitate. Sunt destul de alergat si am inceput deja sa obosesc. Speram intr-un ritm ceva mai lent si mai putin agitat. Banuiam eu ca asa va fi sa vizitez Bucurestiul, dar sper ca lucrurile se vor calma pe viitor. Oricum, am alergat mai mult vizitand alte orase, asa ca nu este foarte grav. Mancam putin ca sa ne recastigam puterile.
Muzeul Taranului Roman incepe dezamagitor. Dupa ce reusesc sa intru gratis cu legitimatia de arhitect (este acceptata si cea de student, elev, membru al fondului plastic, sau altele asemanatoare) am in fata o gramada aparent neordonata de lucruri vechi culese de prin sate, expuse aleator si fara explicatii. Apoi, gasesc in colturile salii niste cartoane plastifiate atarnate de un cui si incep sa le citesc. Se face lumina si incep sa inteleg comoara pe care o am in fata. Daca va asteptati la casete de sticla si etichete cu explicatii pentru obiecte ca icoana, fus, tuci, strachina si cojoc, nu va duceti. Muzeul (foarte apreciat si premiat ca unul din cele mai originale din lume) zugraveste taranul roman nu prin utilitatea obiectelor pe care le poseda si utilizeza, ci prin semnificatia alaturarii lor si, mai ales, prin simbolistica acestora. Aici mesajul este transmis prin alaturare, nu prin expunere, prin maxime si zicatori, nu prin explicatii, prin sinteza explicata a unui element  ce se regaseste in mai multe lucruri obisnuite, ceea ce imi permite sa arunc o privire in mintea unui taran, in plus fata de privirea aruncata in casa lui. Ca sa inteleg jumatate din acest muzeu ar trebui sa stau in el vreo trei zile, sa citesc atent toate cartonasele si sa reflectez foarte mult la ce scrie acolo. „O fereastra e mai cruce decât o troita care, logic, ar fi sa fie crucea însasi… ciudat lucru la prima vedere.” Horia Bernea  Nu este un muzeu pentru pragmatici si grabiti.
O ora si jumatate mai tarziu ies afara, admir cladirea neo-romaneasca a muzeului si o iau in jos pe Calea Victoriei. Strada e urata, cladirile cam paraginite si, in afara de cateva elemente cu valoare arhitecturala (cum este si Palatul Cantacuzino) strivite de vecinatatile neintretinute, nu prea ai ce sa vezi. Palatul Cantacuzino este interesant, echilibrat, construit intr-un elegant si somptuos stil baroc, iar acum adaposteste Muzeul National George Enescu.
Mai jos pe strada ma opresc la Ateneu. O intreb pe Ioana daca nu vrea sa luam bilete sa ascultam a doua zi un concert, dar nu prea este in starea potrivita. Si ea este agitata. Eu mi-as fi dorit, dar intr-adevar avem multe de facut.
Mergem in fata, ne dam coate cu cele patru mirese cu alai, fotografi si operatori veniti la poze in gradina din fata si incerc sa prind niste unghiuri decente ale cladirii. Lumea se uita la mine de parca sunt prost. Adica am un aparat cat casa si nu ma intereseaza deloc miresele? Doar cladirea? Boule! Acum universul imi da alt semn pe care nu prea stiu cum sa il interpretez. Vine la mine un baiat, turist si el (cam de varsta mea) si incepe sa imi laude aparatul intr-o curata engleza de California. Initial strang bine breteluta si ma asigur ca este bine pus de gat. Apoi se intampla ceva, el este relaxat si deschis, incepem sa discutam de una de alta, este entuziasmat de ce vede, de noi si de ce ii spunem, iar 20 de minute mai tarziu tot povestim. Ajung sa ii povestesc chiar de Nepal, spune ca va merge, schimbam carti de vizita, iar, inainte sa ne despartim, imi spune ca avem o tara binecuvantata, ca ii place la nebunie la noi si ca parca se simte acasa. Stie si el ca nu avem drumuri, ca “infrastructura sucks”, dar unde in lume poti sa mai gasesti oameni asa calzi, cu care poti intra in vorba asa usor si cu care in 10 minute sa povestesti vrute si nevrute? Plecam fiecare pe drumul lui spunand ca vom tine legatura.
Dupa aceasta experienta (in premiera pentru mine) ne apropiem de Ateneu incercand sa vedem un program, sau un loc de unde putem primi niste sfaturi despre spectacole. In geam este un afis cu o sageata si scrie “Vizitarea Ateneului”. Ocolesc cladirea, gasesc un paznic si il intreb daca pot sa intru sa fac niste poze, daca se viziteaza. Imi spune cu o voce ragusita ca daca ii dau 10 lei ne baga si in sala mare unde abia incepuse un concert de pian. In doua minute urcam scarile si ma trezesc intr-un scaun, admirand sala si ascultand cum o doamna eleganta, singura, face minuni cu pianul mare si negru. Stau acolo o ora si ma minunez de coincidentele cu care m-am intalnit astazi, de modul improbabil in care s-au legat toate lucrurile. Am o senzatie ciudata ca am o mana pe umar care ma impinge pe acest drum. Mi-e frica sa ma sprijin pe mana asta. Mi-e frica sa nu fie doar o iluzie. Iesind in holul mare imi amintesc povestea coloanelor de marmura roz: Nu e marmura, e ipsos. De fapt, in timpul restaurarii ateneului de acum cativa ani, au venit niste maestri cu varste inaintate care si-au pus o serie de paravane in jurul coloanelor si au inceput sa lucreze in liniste. Interesant era ca atunci cand avea cineva treaba cu ei si intra in spatele paravanelor, se opreau toti din lucru ca nu cumva sa le fie furata meseria. Daca nu as sti, as putea sa jur ca toate acele coloane si peretii sunt facuti sau placati cu marmura.
Ne incheiem ziua in Parcul Carol. DStar a avut dreptate. Este superb. Proiectat de un arhitect peisagist (Eduard Redont) si avand elemente desenate (la fel ca si palatul Canatacuzino de pe Calea Victoriei) de Berindei, parcul are o logica si o scara naturala. Ochiuri de apa, canale inguste, alei serpuitoare, toate ii dau o scara intima si placuta. Exceptie face aleea monumentala, de compozitie centrala ce conduce la Monumentul Eroului Necunoscut. Aceasta zona arata de parca a fost adaugata ulterior. Stam pe o banca, ne tragem sufletul si discutam mirati de cat de interesanta a fost aceasta zi si cat de surprinzatoare prin faptul ca am petrecut-o la doi pasi de casa noastra.






















Daca tot suntem in oras imi mai satisfac un moft inainte de a simti privatiunile unei calatorii lungi si mergem la Zen Sushi Bar. Este restaurantul meu preferat de sushi, unde nu suferi de portii mici, pestele are culoarea si textura buna semn ca aproape dadea din coada inainte sa fie servit, este muzica din context, sake firbinte si ospatarita amabila. Singurele probleme sunt spatiul mic si preturile mari. Cred totusi ca un mic exces imi pot permite inainte sa o iau pe drumul pe care ma impinge mana asta invizibila de pe umarul meu.
Ajungem acasa si incerc sa imi pun ordine in ganduri. Iar ma culc la ora 2.00.

2 comentarii:

Francisc spunea...

Mi-a placut. Sincer nu am o parere foarte buna despre Bucuresti, dar postul asta mi-a trezit interesul, sincer, vreau sa il vizitez .

elcano spunea...

Nici eu nu am avut o parare buna despre Bucuresti pana cand anul trecut in Octombrie l-am vizitat vreme de 3-4 zile. Ce e drept am vazut doar zona turistica, nu am fost prin cartierele marginase, dar mi-a placut.

Trimiteți un comentariu