Bule

Toata seara am murit de cald si m-am luptat cu niste muste enervante care se tot asezau pe mine. Am adormit la ora 23.00 visand numai butoane.
Acum ma trezesc, este bine, racoare si liniste. Imi termin de sortat pozele din Delta si ies afara sa mananc ceva. Doamna Claudia imi da doua rosii, o bucata de branza si nu imi mai trebuie alceva. Aici vad ca nu am receptie la net, nu am receptie decenta nici macar la mobil, asa ca imi propun sa opresc mai tarziu, sa postez.
Strang bagajele, il inham pe Tweety si plec. As fi vrut sa pornesc mai devreme, sa profit de racoarea diminetii, dar nu am reusit decat acum, la ora 10.00. Asta e.
Merg pana la prima benzinarie decenta, alimentez pentru ca stiu ca pe aici este o problema cu benzinariile si o cotesc spre est. Vreau sa ajung in Cheile Dobrogei, undeva pe langa localitatile Cheia si Targusor. Este cald. Mergem pe niste drumuri cu gropi mari si adanci si de vreo doua ori evit cate un crater in care mi-as fi facut roata covrig. Este foarte periculos pe aici pentru ca asfaltul este bun, dar apar brusc surprize din astea, adanci si de cate 40 de centimetri. Drumul se strica mai rau de la un punct, probabil pentru ca am ales sa merg pe o scurtatura, dar gasesc un loc, in campul asta nesfarsit, unde stau semete doua antene GSM. Opresc sa ne iradiem bine si sa postez. Ma bag la umbra lui Tweety si scot laptopul. Pe asta cu umbra am invatat-o de la Mihai si vad ca merge bine. Si conexiunea la net merge bine. Zici ca zboara. Tac, pac, trei taste si doua clicuri si am urcat articolul. Sper sa va placa. Acum sunt la zi, am bateriile incarcate, maine pot sta oriunde. Perfect. Plecam, mai mergem putin pe drumul cu gropi si apoi asfaltul devine bun, apar si niste curbe si ajung in localitatea Cheia. Zona Cheilor Dobrogei este foarte interesanta. Aparent nu este nimic de capul ei, sunt niste stanci inalte de cate douazeci de metri si destul de departate intre ele, strabatute de o sosea ce merge la Targusor, dar haios este ca aceste doua zone stancoase sunt facute la origine din corali. Zona asta a fost un mare atol ce s-a calcifiat si, daca ma uit cu atentie la stanca si pun mana pe ea, se vede ca are alta textura decat calcarul cu care sunt obisnuit. Nu se compara cu Cheile Bicazului, dar sunt haioase si cheile astea. Putin mai departe sunt si niste pesteri dragutele, cu lilieci, dar ar trebui sa merg pe niste drumuri de pamant, rupte in doua si mi-e mult prea cald. Parcurg cheile, merg mai departe spre sud si planuiesc sa termin astazi cu obiectivele din josul Dobrogei. Intru in niste sosele mai mari, depasesc o gramada de camioane, nici Tweety nu mai poate de cald, scoate aer fierbinte de peste tot de unde poate si pe cer nu este niciun nor. Intram in drumul ce face legatura intre Ostrov si Constanta si parchez in fata monumentului de la Adamclisi.
Tropaeum Traiani este un monument circular realizat in onoarea victoriei imparatului Traian in lupta de la Admclisi din anul 102, refacut recent de arheologi in forma lui initiala. Aici nu exista taxa foto, ci se plateste doar o taxa de intrare de 7 lei. Simt arsita in cap si ma plimb in jurul monumentului, neplacut impresionat de faptul ca arata de parca ar fi fost terminat ieri. Reconstructia urmareste imaginea si volumetria initiala, dar nu lasa deloc senzatia unui lucru vechi de aproape 2000 de ani. Putin mai departe de monument se afla un altar circular in care se pare ca au fost inmormantati soldatii romani morti in batalie, impreuna cu generalul lor. Acum a mai ramas doar o groapa in care se mai vad cateva pietre. Na, ca nici asa nu e bine. Oricum, imaginea monumentului in sine este mai putin importanta si mi se pare foarte interesanta exprimarea de pe unul din panouri cum ca acest monument este un certificat de nastere, in piatra, al poporului roman.
Ma intorc la motor, imi leg haina in spate si o vreme mi-e mai bine cu vantul in piept. Opresc si la cetatea de langa Adamclisi si il las pe Tweety, total contrariat si uimit, parcat in helioportul de langa intrarea in cetate. Ma plimb putin pe strada principala, dar imi este prea cald. Fac cateva poze si merg spre Pestera Sfantului Andrei, intru pe niste drumuri laturalnice, inguste dar bine asfaltate si opresc sub niste copaci din fata manastirii. Ma plimb putin, intru in biserica noua, construita abia in 2001 si nu imi spune nimic. Pe pereti sunt picturile traditionale care, in comparatie chiar cu cele ortodoxe pe care le-am vazut pana acum, imi par scoase din desene animate, sunt cativa calugari care se plimba de colo colo si turisti, putini, ce au venit sa vada pestera legendara. In grota sapata partial in stanca sunt cateva icoane un mic altar luminat de un reflector si o turla de biserica facuta deasupra unei gauri verticale din tavan. Da, nu sunt extrem de impresionat si iarasi incerc sa vad semnificatia locului, ca simbol al intrarii crestinismului in tara noastra si sa nu ma uit doar la cum arata.
Mi-e foame. Ma intorc la Tweety, mananc doua rosii ce mi-au ramas de zilele trecute si merg mai departe spre manastrirea Dervent. Ma tot gandesc ca o sa scada putin temperatura si o sa ajung sa ma imbrac, asa ca nu vreau sa ma dau cu creme sau alte zemuri scarboase si ma grabesc sa ajung in urmatorul loc. Drumul de la Ion Corvin la manastire, aproape de Ostrov, este foarte frumos, asfaltul este foarte bun, vad ca l-au refacut de curand si se merge excelent. Nu ma intalnesc cu nicio masina, este pustiu si opresc de cateva ori ca sa intreb, sa fiu sigur ca sunt pe drumul bun. Opresc si in dreptul unor tigani care culeg nuci dintr-un copac si unul ma roaga sa ii dau niste apa pentru copilul lui ce asteapta pe o patura. Din pacate nu mai am apa, tot ce am lichid este in motor si o doza de energizant in bagaje. Plec mai departe, si ajung in fata manastirii. Gasesc ceresetorii traditionali care ma asalteaza, ii goneste un paznic, il asigur pe Tweety cat de bine pot si intru prin portile rotunde. Inteleg de ce vine lumea aici, manastirea este frumoasa si linistita, arhitectura are personalitate si regasesc cateva influente bizantine foarte interesante. Sunt si elemente noi, dar se imbina destul de armonios cu cele vechi. Aici se spune ca sunt doua cruci vechi, ce s-au pastrat de cand a aparut prima oara manastirea, in secolul IX. Una este afara, pentru vindecat animalele ce sunt legate cate o noapte de crucea de piatra si alta inauntru, pentru vindecat oamenii ce se culca si dorm acolo. Foarte tare. Ma amuz vazand cum incearca enoriasii sa isi indeplineasca dorintele si imi amintesc ca am mai intalnit in Israel practica bileletelelor indesate in obiectele de cult, la Zidul Plangerii unde fiecare crapatura este plina de astfel de misive religioase.  Cica ar fi si un izvor aici si merg sa il gasesc ca sa imi umplu sticla de apa. Urmaresc semnele si merg cam un kilometru, pe un drum de piatra, pe jos, pana ajung la o capela mica unde gasesc izvorul si doi preoti ce isi umplu la randul lor sticlele. Astept, ma invita sa o iau inainte pentru ca am o sticla mai mica, imi potolesc setea, umplu sticla din nou si plec. La iesire asist la o cearta intre o bunica cu gura mare si un nepot adolescent, obraznic si furios ca a fost trimis de doua ori sa bata drumul inainte si inapoi dupa apa. La tot acest circ si scandal, puradeii se uita satisfacuti, zmbind de pe marginea drumului prafos, piranda ii tine isonul bunicii, nepotul injura de mama focului si arunca sticlele cu apa, iar eu regret ca mi-am parcat motorul in fata manastirii. Intr-un final pleaca, lucrurile se linistesc, ma duc in prima localitate unde gasesc o terasa sa pot sa mananc si ma gandesc sa ii sun pe cei ce fac scufundari in Eforie, sa ma programez. Vorbesc la telefon cu un barbat ce imi cere din start 300 de lei pentru o singura scufundare la epava, sau 400 daca fac doua in aceeasi zi, indiferent ca am brevet si ar mai trebui sa dau 100 de lei si pe inchirierea echipamentului. Inteleg ca trebuie mers cu barca, dar tot mi se pare mult. La naiba, faceam scufundari in Bali cu 25 de dolari si stateam toata ziua in larg. O sa ma mai gandesc. Mancarea nu este excelenta, nici nu ma asteptam sa fie, dar macar mi-am rezolvat problema.  Ma sui in sa si plec spre litoral. Mi-e frica de jecmaneala pe care o sa o gasesc acolo. Pe drum, ma opresc la tiganii care culeg nuci, intreb un barbat daca ei sunt cei ce mi-au cerut apa, imi spune ca da si ii dau sticla mea de 0.5. Vad cum ii infloreste un zambet mare pe toata fata, imi multumeste, apare si copilul mic, gol si murdar care apuca sticla cu doua maini si bea cu sete. Plec si acum am si eu un zambet mare, pe fata. Merg pe drumul vechi, cel mai sudic posibil, spre Vama Veche si este superb. Soarele apune incet, lumina este foarte calda si placuta, iar drumul este superb, cu tot cu gropile ocazionale. Cand trec prin Dobromir, un sat plin de tigani, vad pe un deal o ruina foarte frumoasa, a unei bazilici vechi si vreau sa merg mai aproape. Il urc pe Tweety pana langa ea, trec de mai multe BMW-uri lasate la umbra cocioabelor din chirpici si il parchez exact langa zidurile fostei biserici. Pana sa se prinda localnicii, fac cateva poze, intru putin in biserica frumoasa, din caramida rosie, unde gasesc un maldar de gunoi si plec mai departe. La coborare, dau peste un copil mic, abia mergator, gol pusca, ce sta in praful din mijlocul drumului si se uita la mine fara sa se miste. Franez, merg foarte incet, il ocolesc cu grija, iar el este fascinat. Sper sa nu ii vina vreo idee sa o tunda spre mine si sper ca nu ii place prea tare roata mea din fata. Trec exact cand dintr-o curte iesea un individ mare si incruntat. Sper ca nu era incruntat la mine ci aia era starea lui naturala. Intru din nou in drumul de asfalt si merg mai departe. Mai opresc de cateva ori si imi place zona foarte mult. Sunt sate decrepite, sarace si prafuite, cu multe case lasate in paragina, uneori mai apare cate un minaret ciudat si deduc ca pe aici sunt comunitati de musulmani, iar drumul nu este rau deloc. Intr-un singur loc, pe zona dintre Tufani si Viroaga, intru putin pe un drum de pamant, dar este atat de lat si de drept incat nu mai conteaza. Ma amuz teribil cand imi dau seama ca, de cand am plecat de acasa, de aproape doua luni, nu a fost o singura zi in care sa merg cu Tweety si sa nu fim nevoiti sa iesim de pe asfalt. Probabil ar trebui sa trag o concluzie cu privire la optiunea pentru tipul de motocicleta necesar vietii si calatoriilor in Romania, dar nu vreau sa ma gandesc acum la concluzii. Mi se pare ca, daca as face-o, sfarsitul calatoriei ar fi mai aproape, asa ca imi propun sa ma bucur de drum.
Ajung in vama pe la ora 18.00 si sunt putin enervat de ideea ca ar trebui sa incep sa imi caut cazare si sa tot triez optiunile numeroase. Sper sa dau peste niste fete prietenoase, poate niste motociclisti si sa ma lipesc de ei. Merg pe drumul de langa plaja, spre sud si nu gasesc nimic interesant. Merg pana se termina drumul, intorc si vad o rulota pe care scrie mare “scuba diving center” Aha, bun, aici e de mine. Ii mai cheama si “Marine Explorers” si imi place. Intru si il cunosc pe Nicu, patronul, ghidul, administratorul, cel care centreaza si cel care da cu capul. Acum nu isi vede capul de treaba, dar imi spune ca ma costa 80 de lei o scufundare de la mal si 130 una la epava, din barca, cu tot cu echipament. Apoi fuge in apa spunandu-mi sa revin dupa 20.00 si raman sa discut cu Alina, sotia lui. Dupa doua telefoane, Alina imi recomanda si o cazare decenta, plec in colo si gasesc destul de greu casa. Mai sunt cativa motociclisti aici, niste harley-uri din Cluj si iau asta ca pe un semn bun. Proprietara imi cere 70 de lei pe noapte, imi da o camera foarte mica si simpla, in mansarda, dar stiind zona sunt multumit. Baia nu are cabina de dus ci doar o baterie extensibila la chiuveta, am insa apa calda si ma bucur sa spal mizeria drumului de pe mine.
Curat si uscat, imi iau o bere de pe drum si ma duc la Nicu. Vad ca s-au linistit cat de cat, ma asez la masa din fata rulotei lor, mai apar niste beri, mancam niste midii prajite si stam la vorba pana mai tarziu. Aici sunt in elementul meu. In jur este echipament de scufundare, curg povestile si merge berea. Luam si niste mancare de la restaurantul de langa si aflu tot felul de chestii interesante. Nicu este scafandru profesionist si are o educatie militara serioasa. Se vede in fizicul lui, in modul in care se misca si cum se organizeaza. Pana de curand, era partener cu cei de alaturi de el, dar acum s-au certat, s-au despartit si au ajuns in situatia absurda in care sunt doua centre SCUBA unul langa altul, iar singurul mod in care isi impart clientii este in functie de primul care apuca sa intre in vorba cu ei. Totusi, la Nicu este plin, iar la concurenta este aproape gol. Imi place de el. Este direct, profesionist, dintr-o bucata, nu negociaza cu nimeni, din principiu si iti spune verde’n fata ce crede. Stabilim ca maine sa ma duc sa ma scufund la epava si ii las sa se culce. Mai dau o tura pe plaja, incep petrecerile, ma bucur ca ascult niste muzica buna, dar sunt singur cu berea mea si nu prea am de ce sa zabovesc prea mult. Se lasa si frigul si plec in camera mea sa mai butonez. Am imbatranit. Totusi, atmosfera imi place si as mai fi stat daca as fi avut cu cine.























A doua zi ma trezesc tarziu, merg si mananc o omleta mare si pe la ora 12.00 ajung la Nicu, la centrul scuba. Aici iar e haos si il ajut putin, cat pot, cu organizarea echipamentului si cu pregatirea celor ce urmeaza sa intre in apa. Il cunosc si pe Rares cu care urmeaza sa ma scufund astazi la epava din larg, chemat de Nicu sa il mai ajute putin sa scape de valul de clienti noi. Pe la ora 13.30 suntem gata sa mergem si au mai aparut si ceilalti doi colegi de scufundare. Unul este Andi, un baiat foarte tanar, dar cu destule scufundari la activ, ce si-a adus un munte de echipament si face acum un nou curs, iar celalat este Dan, pasionat de fotografie si foarte prietenos. Rares face misto de tot si toate, are replica la orice, pana sa plecam pregateste niste clienti noi pentru prima lor scufundare si eu lesin de ras pe margine. Apare intr-un tarziu si salvamarul ce trebuie sa ne duca la epava cu barca si ne caram tot echipamentul pana pe plaja. Tocmai acum au inceput valurile, barca este una mica, de cauciuc cu fundul tare si ne suim destul de greu, incarcati cu cele 25 de kilograme de echipament. din spate. Oricum, este mai simplu asa decat sa ne apucam sa ne echipam in apa. Urcam si coboram valurile mari, barca este prea incarcata si ia apa, dar ajungem repede la ciotul de metal ce iese din apa. Imi amintesc ca acum cinci ani am sarit de pe epava asta dupa ce am inotat pana la ea si am intrat inauntru, iar atunci mi s-a parut foarte sus sa ma arunc de la cei sapte metri inaltime. Acum Rares spune ca a mai ramas deasupra apei doar acest ciot metalic pentru ca s-a scufundat in nisip si au taiat-o “magnetii”. Se pare ca sunt grupuri organizate de astfel de “magneti” care vin cu barcile, cu aparate de sudura si fura fier vechi din corpul navelor. Ajungem in laterala epavei, Rares ne mai explica o data traseul, verificam ultimele lucruri, imi umflu vesta compensatoare si ne aruncam toti pe spate. Salvamarul pleaca si stabilim sa vina sa ne ia in 35 de minute, iar noi ne scufundam pe fundul plin de scoici. Nu ma asteptam la mare lucru de la scufundarea asta, obisnuit cu apele cristaline din tarile consacrate pentru acest sport nu speram sa vad mare lucru aici, dar sunt placut surprins. Uneori am avut vizibilitate mai proasta in Bali. Acum se vede la cinci metri, pe fund sunt scoici mari si negre, melci cat pumnul, anemone, crabi, nesperat de multi pesti si noi inotam la umbra epavei ruginite. Scufundarile se fac intr-un sistem de perechi, fiecare avand desemnat de la inceput un “prieten” (buddy) langa care sta tot timpul, avand grija unul de altul pentru a putea fi ajutat in caz ca apare orice problema. Eu sunt cuplat cu Andi, care vad ca stie ce face, este tot timpul in coasta mea, si raspunde cuminte la semne. Se vede ca are experienta. Ne verificam periodic manometrele si vad ca stie sa si respire bine, pentru ca isi consuma aerul foarte incet. Dan, pe de alta parte, cu aparatul lui subacvatic, face poze continuu si tot ramane in urma. Dan este cuplat cu Rares, care fiind si ghidul nostru ar trebui sa stea in fata, dar ne tot oprim sa nu ne pierdem fotograful. Eu stiu cum este sa faci poze, cat iti ia si cum trebuie sa alergi de la un obiectiv la altul si este foarte important sa ai un partener care te intelege si care te urmeaza peste tot. Aici, insa, Rares fiind ghid nu poate sta pasiv in urma lui Dan si de cateva ori ii face niste semne explicite. Gasim pe jos niste carti de joc aruncate de cineva, ma asez cu Rares pe o piatra si incercam sa facem un tabinet mic, razand in masca. Nu ne prea iese si nu avem toate cartile, dar macar il asteptam pe Dan. O poza ne trebuia aici. Epava este interesanta, gasesc macaraua, o padure de cabluri incolacite, niste hublouri si tot felul de constructii invadate de scoici si alge. Ar fi fost haios sa gasesc elicea. Este foarte interesant aici pentru ca nu sunt adancimi foarte mari, doar vreo sapte metri in punctul cel mai jos si scufundarea este una usoara, putand oricand sa ne ridicam. Nu trebuie nici macar sa facem oprire de siguranta. Dan este primul care isi termina aerul, ajunge la 50 de bari in butelie si iesim la suprafata dupa ce am facut un tur complet al epavei. Salvamarii ne asteapta deja in barca lor de cauciuc, ne urcam pe rand echipamentul si ne cataram si noi in barca. A fost nesperat de interesant. Acum imi pare rau ca nu m-am organizat in asa fel incat sa imi fi adus si eu husa subacvatica a aparatuli meu, dar unde naiba era sa o mai pun si pe aia.















Salvamarii ne spun ca se anunta furtuna si ne arata o dunga de ceata la orizont, semn ca vine vreme rea. De fapt, spun chiar ca au arborat steagul rosu si ca nu mai lasa pe nimeni in apa. Este hula. Am iesit la fix. Eu ar mai trebui, zilele viitoare, sa ajung la epava de la Costinesti, dar ma gandesc ca mai am suficient timp sa astept sa se linisteasca apele. Ajungem inapoi pe mal, ne desfacem si ne spalam echipamentul, Dan imi promite ca o sa imi dea pozele de sub apa si mai stau putin la ei asteptand sa mi se usuce bluza mea de neopren pe care nu vreau sa o pun uda in bagaj. Nicu este teleghidat, vine pe mal cateva minute, incarca doua butelii si intra din nou. Si Rares intra iar in apa cu niste incepatori. Este haos. Nu stiu cum rezista sa faca asta zilnic si inca nu este weekend. Cred ca atunci este si mai rau. Dupa jumatate de ora, Rares apare la umbrela clipind des. Ma uit la el si imi spune ca si-a uitat masca pe mal si ca s-a scufundat fara. Nu il cred, dar asa e. A stat sub apa 25 de minute sa plimbe incepatorii fara masca. Nu e normal... Nici nu stiu cand se face seara, pe la ora 19.00 ma duc in camera sa fac un dus, ies si iau jumatate de kilogram de hamsii cu usturoi si iata-ma din nou sub umbrela scafandrilor, band bere si mancand peste. Ii ajut putin sa stranga si stau de vorba cu un Nicu extenuat si moale. Apare si Dan, apare o sticla de palinca ce ne tine la masa pana la ora 1.00 cand se sparge gasca si mergem fiecare spre patul lui. Vantul bate din ce in ce mai tare, rastoarna umbrele si ridica nori de nisip, nu mai am chef de stat pe plaja si ma duc sa ma culc. Adorm in camaruta mica ce se invarte cu mine, dupa ce am inchis bine geamul mic, din acoperis, in asteptarea ploii.

4 comentarii:

Anonim spunea...

cul

Catalin

memet leila spunea...

superb... ma captivat povestirea si este intradevar fascinant sa faci scufundari in vama veche,am fost eleva lui nicu in 2010,este chiar asa,jovial,profesionist!

Anonim spunea...

Hei...bag eu de seama ca sticla aia de palinca, cea care v-a tinut la rulota pana la ora 1:00 era a mea :D...hi hi...sper ca v-a fost pe plac. Noroc si numai bine ;)

Dr simon Ponce md spunea...

Doamnelor și domnilor și adulții pot aplica pentru programul nostru de donatori, unde donatorii cu CERTIFICATUL lor de DONATOR pot dona și pot fi recompensați pentru salvarea unei vieți

Oferim donatorilor noștri 1187000 USD pentru rinichi

Donatorul care dorește să doneze alte organe poate specifica și...

Contact medic: drsimonponcemd@gmail.com
Pentru mai multe informatii..

Trimiteți un comentariu